Imagine: generata de Microsoft Designer
Începutul anilor 1800 s-a dovedit a fi o perioadă interesantă. Această perioadă a cunoscut unul dintre cele mai timpurii cazuri înregistrate de schimbări climatice globale. În plus, în 1815, Napoleon Bonaparte a pierdut la Waterloo. Dar anul următor, 1816, iese în evidență, fiind aproape la fel de tragic ca 536 d.Hr. (vedeţi articolul Enigma anului 536 d.Hr. – timpul când a venit apocalipsa pe Pământ).
Cunoscut ca „anul fără vară”, 1816 a avut un impact negativ asupra întregii lumi, din China până în America. În 1815, Muntele Tambora din Indonezia a erupt, provocând secetă, perioadă fără recoltă și iarnă nesfârșită. Activitatea vulcanică a modificat sistemele meteorologice, a declanșat boli și a destabilizat regimurile. „Anul fără vară” a influențat profund cultura și arta în secolul al XIX-lea, inspirând capodopere gotice și romantice.
Muntele Tambora din Indonezia a erupt în 1815, iar omenirea s-a confruntat cu unul dintre cele mai importante evenimente geologice din istorie în anul următor (1816). Unii oameni de știință cred că erupția Muntelui Tambora a fost de 10 ori mai puternică decât cea a vulcanului Krakatoa în 1883. Cu toate acestea, a trecut un timp înainte ca lumea să simtă efectele lui Tambora. Europa trecu de războaiele napoleoniene, iar Statele Unite construiau o nouă națiune. Pe măsură ce imensa cenuşă a pătruns în lume, s-a pus presiune asupra comunităţilor întregi.
Istoricii nu sunt de acord cu privire la numărul exact de vieţi pierdute din cauza erupţiei Muntelui Tambora. Cu toate acestea, chiar și estimările conservatoare sugerează că aproximativ 10.000 de oameni au murit în erupția inițială, iar alţi 70.000 au murit în lunile următoare.
Cel mai mare eveniment vulcanic din istoria modernă, erupţia din 1815 a obținut un indice de explozie vulcanică de 7 pe o scară de 8. Deși o scădere a temperaturii de trei grade poate să nu pară deosebit de mare, această schimbare a vremii a avut consecințe ample în 1816. Norul de cenușă generat de vulcan și-a făcut drum spre stratosferă, reflectând lumina Soarelui și răcind Pământul. Vântul a perturbat sistemele meteorologice și a crescut precipitațiile în mare parte din emisfera nordică. Ca urmare, culturile agricole s-au prăbuşit, ducând la o epidemie de tifos între 1816 și 1819. Aproximativ 100.000 de oameni au murit.
Erupţia Muntelui Tambora a dus la o nouă tulpină de holeră. Ea a suferit mutații din cauza modelelor meteorologice modificate din Golful Bengal. Populația nu a putut lupta cu microbul care a vizat sistemul imunitar, iar boala a călătorit rapid în toată Asia. Până la sfârșitul secolului, întreaga lume a simțit efectele holerei. A luat viețile a milioane de oameni.
Erupția a făcut ca cenuşa, ploile și temperaturile înghețate să circule prin Europa. Aproape nimeni nu era pregătit pentru aceste efecte, iar rezervele de alimente erau scăzute. Multe națiuni europene au fost nevoite să se bazeze pe importurile americane pentru a evita foamea, deoarece conflictele din Europa de la începutul secolului al XIX-lea perturbaseră procesele agricole.
Muntele Tambora a emis și o cantitate substanțială de sulf. Încărcătura masivă de gaze de sulf injectate de Tambora în stratosferă a produs un nor de praf aerian imens. Acesta a înconjurat Pământul la Ecuator în câteva săptămâni, înainte de a pluti spre poli, făcând ravagii cu sistemele meteorologice majore ale lumii timp de aproape 3 ani. Paradoxal, vulcanul nu a reușit să efectueze o scădere masivă a temperaturii în Arctica. De fapt, s-au forţat vânturile calde spre nord. Gheața arctică s-a topit și a format noi căi în peisajul înghețat neexplorat. Marina britanică, sperând să găsească un pasaj nordic, a pregătit mai multe expediții arctice. Prima dintre aceste expediții, lansată în 1818 și condusă de căpitanul John Ross, a sosit în nord doar pentru a constata că modelele meteorologice s-au stabilizat, iar calea a dispărut.