Din secretele zimbrilor – animale care au supravieţuit în fauna sălbatică a României până în secolul al XIX-lea

Imagine: wikimedia.org (Commons Creative – free)
Zimbrul este un animal sălbatic, care nu mai există în stare naturală din fauna ţării noastre, el putând fi văzut astăzi doar în cele 5 rezervaţii naturale din România (Tg.Neamţ, Haţeg, Bucşani, Vama Buzăului şi Armeniş) şi în câteva grădini zoologice.
Zimbrul mascul atinge 800-900 kg greutate, o lungime de cca 355 cm (din care coada măsoară 80 cm) şi o înălţime de 180-190 cm; femela este ceva mai mică. Ambele sexe au coarne, cele ale masculului ajungând la cca 45 cm lungime, deci nu prea mari în raport cu dimensiunile corpului. Ele sunt curbate, ca o seceră, având vârfurile îndreptate înainte. Această conformaţie a coarnelor îl deosebeşte de bour, ale cărui coarne sunt mai lungi şi îndreptate lateral.
În trecutul istoric, zimbrii trăiau în ţara noastră în pădurile din zona Carpaţilor şi a Munţilor Apuseni. Locul lor de viaţă favorit îl reprezentau pădurile dese, umbroase, bogate în subarboret, presărate totuşi cu luminişuri însorite şi având de asemenea zone umede, mlăştinoase. Hrana consta din iarbă, ramuri tinere înfrunzite sau înmugurite, iar în timpul iernii din licheni, în special din barba bradului. Vieţuiau în turme mici, formate mai ales din femele cu viţeii lor, taurii trăind mai tot anul singuratici. În epoca împerecherii, prin septembrie-octombrie, masculii intrau în turme, pentru reproducere, după care îşi reluau viaţa lor solitară. Prin martie, femelele se răspândeau la rândul lor, căutând locuri cât mai liniştite, pentru a aduce pe lume puiul.
În ciuda aspectului lor masiv, zimbrii sunt foarte iuţi şi agili. Această agilitate, asociată cu forţa lor, făcea ca vânătoarea zimbrilor să fie deosebit de periculoasă, reprezentând în vremurile nu demult apuse o adevărată probă de curaj şi iscusinţă.
Dispariţia zimbrilor în Europa a avansat dinspre sud-vest spre nord-est. La noi, zimbrii au rezistat mult timp. Surse sigure de informaţii dovedesc că, prin 1700, în munţii Gurghiului exista încă un efectiv mare de zimbri, la fel şi în masivul Retezat, unde, după 1725, li se pierde urma. Zimbrul a trăit, se pare, până în 1814, iar în Călimani până spre jumătatea secolului al XIX-lea. Ultimul zimbru vânat în ţara noastră pare să fie cel doborât în 1852, pe valea Ţibăului.
Pe plan mitologic şi heraldic, zimbrul este confundat cu bourul (Bos primigenius). Pe vechea stemă a Moldovei figurează capul de bour, nu de zimbru. Dacii considerau bourul un animal sacru. Zimbrul este prima specie sălbatică, al cărei efectiv a fost salvat de la dispariţie prin contribuţia organizată şi cooperată a grădinilor zoologice. Trăind într-un mediu închis şi izolat, zimbrul nu suportă vecinătatea omului. De aceea, expansiunea habitatului uman şi nu vânătoarea a reprezentat cauza principală a reducerii treptate, a efectivelor sale pe teritoriul Europei.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.

Author: admin
Administrator site omenirea.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *