Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
Vechii cronicari italieni din vremea Renașterii nu aveau o părere foarte bună despre valahi (români). Astfel, pentru Paolo Giovio (1483-1552) suntem „gente bestialissime”, adică „popor de bestii”, la fel ca tătarii. Giovanni Botero (1544-1617) ne găsește nestatornici, iuți la mânie, prieteni ai cârciumii și ai lenei, lipsiți de binefacerile unei vieți înaintate.
După Nicolo Partenio Giannettasio (1648-1715), valahii sunt iubitori de schimbare, neciopliți, bătăioși, bețivi și de credință suspectă („di natura sospettosissimi”). Giovanni Antonio Magini (1555-1617) vedea în valahii din Transilvania un popor aspru, necunoscător al artelor și al disciplinelor înalte, dedat numai îngrijirii vitelor, iar cruzimea noastră o întărea mai târziu și Giuseppe Cambini (1746-1810) – „Valachhi popoli ferocissimi”.
În mod clar, unele afirmații despre noi nu se justifică, de exemplu învinuirea de cruzime, de sălbătăcie. Aici, între altele, a contribuit și un element de tradiție clasică: reputația de cruzime a geților. Asociat mereu la scriitorii antici, precum Ovidiu, cu atributul de „cruzi”, numele geților apare la istoricii italieni cu aceleași însușiri. Însă, după mulți, valahii nu sunt altceva decât geți sau daci. Astfel reputația de cruzime a geţilor se resfrânge și asupra noastră. La aceasta se mai adaugă și o altă împrejurare. Unii cronicari italieni ne găsesc amestecați între turci și tătari. Politica de conservare, și nicidecum creștină, a domnitorilor noștri aruncă o umbră asupra firii noastre. De exemplu, Giovio și alții ne pun alături de tătari. În schimb, ungurii catolici sunt statornic lăudați. În plus, istoricii şi cronicarii italieni se informează din izvoare poloneze și ungurești, care ne sunt defavorabile.