„Cloşca cu pui de aur” (sau „Tezaurul de la Pietroasa”) este considerat drept cel mai valoros tezaur din perioada migraţiei popoarelor şi unul dintre cele mai importante din lume, datorită masivei cantităţi de aur pe care o conţine (circa 20 kg), a bogăţiei încrustaţiilor cu pietre preţioase şi a măiestriei execuţiei. Iar istoria tezaurului este poate la fel de fabuloasă ca şi comoara în sine…
Marile şi dramaticele aventuri ale „Cloştii cu pui de aur” – denumite astfel în termeni populari pentru că patru dintre piesele sale au forma de pasăre, cea mai mare fiind socotită „cloşcă” – încep în clipa în care, în 1837, doi ţărani din Pietroasa (actualmente „Pietroasele” din judeţul Buzău) – Stan Avram şi Ion Lemnaru – socru şi ginere, o descoperă pe când spărgeau piatră într-o carieră. Neştiind dacă e aur sau bronz, şi temându-se de represaliile stăpânirii, ei au ţinut tezaurul ascuns în fânul din pod până în anul 1838 când, angajaţi la construcţia unui pod pe apa Câlnăului, destăinuie secretul lor lui Tama Verusi, antreprenorul lucrării.
Acesta, după ce se convinge că tezaurul e confecţionat din aur de 20 de carate, îl cumpără de la neştiutorii ţărani cu 4.000 de piaştri, sustraşi din fondurile de construcţie a podului, şi cu câteva basmale pentru neveste. Ca să-l poată transporta, întrucât la acea vreme tezaurul număra 22 piese şi cântărea circa 40 de kilograme, Verusi taie cu toporul, în sferturi, marele taler (7 kg), iar restul pieselor le îndoaie şi le turteşte cu dalta şi cu ciocanul. În timpul acestei barbare operaţiuni, pietrele preţioase – granate, safire, topaze şi perle – sar din încrustări risipindu-se în ţărina curţii, de unde sunt adunate cu mătura şi făraşul şi aruncate într-o groapă de gunoi, fiind socotite nişte „sticle fără valoare”. Câteva pietre rămase în lăcaşurile lor, atrăgând preţuirea reală a unui bijutier bucureştean, îl determină pe Verusi să reclame ţăranilor şi restul „sticlelor”. Aceştia adună din gunoi un pumn de pietre mai mari, cele mici rămânând în seama găinilor şi-a porcilor.
Aflând şi Gheorghe Frunzăverde, arendaşul moşiei Pietroasa, de pietrele colorate din curtea celor doi ţărani, începe să-i terorizeze, ameninţându-i cu denunţarea dacă nu-i dau şi lui o parte bună din comoara găsită. Speriaţi, ei aleargă la Verusi de la care obţin un vas pe care îl oferă lui Frunzăverde, în speranţa că îi vor potoli setea de aur. Dar, când acesta constată uimit valoarea piesei, începe şantajul direct asupra lui Verusi, de la care mai primeşte un colan şi o sumă de ban (200 husari).
Însă, nemulţumit şi, poate, temându-se de consecinţe, Frunzăverde îi denunţă. Toţi cei ce avuseseră vreo legătură cu descoperirea şi traficarea tezaurului sunt arestaţi, dar nu pot fi recuperate decât cele două piese aflate la arendaş şi colanul cu inscripţia runică, pe baza căreia s-a stabilit caracterul sacru al tezaurului. Restul pieselor, susţinea cu încăpăţânare Verusi, fiind de valoare mică, fuseseră vândute unui negustor necunoscut, iar banii înmânaţi lui Frunzăverde spre a-i cumpăra tăcerea. Interceptându-se însă o scrisoare a lui Verusi, au mai fost descoperite încă nouă piese îngropate lângă podul de pe apa Câlnăului. Şi cum o altă scrisoare n-a mai căzut în mâna anchetatorilor, restul de 10 piese din cele 22 ale tezaurului au rămas pierdute pentru veşnicie!
Procesul care a urmat avea să se încheie cu una dintre cele mai întunecate pagini ale justiţiei din acea vreme, în temeiul legiuirii lui Caragea şi în atmosfera moravurilor înstăpînite de Fanar, prin sentinţa pronunţată în septembrie 1839, Curtea Criminală achită, în mod uluitor, pe Verusi, omul vinovat de mutilarea, dosirea şi înstrăinarea pieselor tezaurului ca şi de delapidare, statul mulţumindu-se să recupereze cei 4.000 de piaştri sustraşi şi să intre în posesia celor 12 piese rămase din nefericita comoară. Stan Avram şi ginerele său n-au mai apucat sorocul procesului, murind în închisoare!
Restaurat, tezaurul participă la Expoziţia internaţională de la Paris din 1867, comisar al pavilionului fiind Alexandru Odobescu care, ulterior, avea să scrie monumentalul studiu „Le trésor de Petrossa”.
În 1873, tezaurul provoacă din nou emoţii. La întoarcerea de la Expoziţia ce avusese loc la Viena, el este oprit la frontieră de către vameşii imperiali, împreună cu toate exponatele româneşti, întrucât în nişte lăzi, sub marame, fote şi ii, se găsiseră ascunse arme. Curând însă, vameşii aveau să se dezmeticească şi guvernul român să se liniştească, constatându-se că periculoasele arme nu erau decât nişte biete puşti de lemn, cumpărate de doctorul Davila la Viena, pentru joaca băieţilor din orfelinatul pe care îl înfiinţase la mănăstirea Colţea.
Tezaurul de la Pietroasa avea să-şi reia locul liniştit în Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, adăpostit atunci în clădirea Universităţii, până ce, în dimineaţa de 3 decembrie 1875, una din piesele sale e descoperită în zăpada viscolită din faţa statuii lui Mihai Viteazul. Alarmaţi, paznicii constată cu groază dispariţia „Creştii” pe care o furase un fost seminarist – Dimitrie Pantazescu – într-o manieră de film poliţist: printr-o gaură făcută în plafonul clădirii alunecase pe o frânghie înlăuntrul muzeului, aruncase tezaurul în nişte pantaloni şi, pe aceeaşi cale, părăsise clădirea. Crivăţul care suflase cumplit în acea noapte acoperise orice zgomot. Pantazescu e prins după câteva zile, nu însă înainte ca tezaurul să fi suferit o nouă mutilare. Colanul cu inscripţia runică, tăiat în bucăţi, e descoperit la un bijutier, pe când se pregătea să-l topească. Condamnat, Pantazescu e trimis la închisoarea din mănăstirea Cozia şi, încercând să evadeze, a fost împuşcat de gardieni. S-a spus atunci că însuși directorul închisorii l-ar fi determinat pe Pantazescu să evadeze, ca să-l ucidă, deoarece ar fi aflat locul unde acesta mai avea ascunsă o parte din tezaur, deşi toate piesele sale fuseseră recuperate.
Timp de patru decenii „Cloşca” a dormit apoi liniştită în vitrinele muzeului, până ce în toamna neagră a anului 1916, când, trupele germane ameninţând Bucureştii, guvernul român evacuează valorile istorice şi artistice în Moldova şi de aici în Rusia. În 1956, „Cloşca cu pui” e restituită în România de către guvernul sovietic. Astăzi, milenarul tezaur se găseşte în păstrarea Muzeului de istorie al României.