Grigore Vasiliu Birlic (1905-1970) a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. În anii ’30, el povesteşte unei reviste o păţanie tare amuzantă pe care a avut-o cu un câine.
Aşadar, Birlic se afla la Teatrul Naţional din Cernăuţi şi începuse să se afirme ca un comic de mare viitor. Avea o singură superstiţie: câinii. Orice câine era un bun augur; de aceea, actorul întreţinea o adevărată haită de câini, adunaţi de pe străzi şi jumătate din anemica sa leafă se ducea pentru întreţinerea câinilor.
Într-o bună zi, Vasiliu Birlic zăreşte un admirabil câine-lup în tovărăşia unei femei. S-a amorezat de câine şi pace! Nu a avut pace, până ce n-a intrat în posesia acelui superb exemplar canin, care trebuia să-i aducă mari succese! Câinele însă îl ura de moarte pe noul său proprietar. De cum îl vedea, îi sărea în piept, îl culca jos şi-l ţinea nemişcat, sub teroarea colţilor, o oră, două, până-i trecea supărarea.
A căutat bietul Birlic să se despartă de acest animal ciudat, dar nu a izbutit. Într-o bună zi, în urmărirea noului său stăpân, câinele a pătruns, la o repetiţie generală, pe scena Teatrului Naţional, a dat cu ochii de Vasiliu Birlic şi, spre spaima celor ce se aflau de faţă, l-a ţinut culcat pe podea 2 ore! Pentru acest eveniment, Birlic a fost concediat de la teatru pentru „tulburarea repetiţiilor”.
Cu toate acestea Vasiliu Birlic nu s-a vindecat de mania lui şi pe bună dreptate spune (cu accentul moldovenesc): „Ci făşeam bre, dacă nu era bietul căţel? Rămâneam un pârlit de probist la Cernăuţi, şi nu violetă aişi la Bucureşti!… Tot bietul căţel siracu!”