Astrofizicienii francezi D. Lambert si J. Demaret au dezvoltat teoria „principiului antropic forte”, evitand insa o conexiune cu Creatia divina. In mod separat, D. Lambert s-a exprimat in acest sens chiar cu o distantare lipsita de probitate, evidentiind acea limitare ingusta de a mentine stiinta doar la domeniul materiei grele: „Fara a refuza, la nivel metafizic, justetea chestiunilor legate de problema existentei lui Dumnezeu, noi ne-am interzis orice convergenta naiva intre argumentele teologice si discursul stiintific. Este intru totul adevarat ca argumentele antropice nu se opun in nici un caz ipotezei unei cauze transcendente a Universului…De la microscopic la macroscopic, de la atom la stele, Universul apare ca o totalitate extraordinar de organizata, un sistem formidabil a carui evolutie traduce o complexitate in crestere neincetata. Acest Univers poate, pe buna dreptate, sa fie numit antropic, fiindca el pare sa aiba un scop: sa faca posibila aparitia vietii si a omului. Ne oprim insa la aceasta constatare. De aici incepe metafizica.”
Mai decis, J. Demaret a deschis totusi o fereastra catre un orizont mai larg, fara a dovedi insa curajul de a privi prin ea: „Daca afirmam ca, intr-adevar, structura Universului este astfel incat viata, constiinta si omul trebuiau sa apara in mod necesar, Universul inceteaza imediat de a mai fi absurd si imbraca un sens profund, pentru care noi suntem una din cheile sale.”
Aceasta idee a oportunitatii aparitiei omului ca observator, ca „instrument de observare”, avand doar scopul sa se informeze despre „ce se intampla” si „cum functioneaza” diferitele componente ale Universului, a fost exprimata si in alte variante de diversi ganditori care simteau totusi necesitatea existentei unui Creator transcendental.
Bazata pe o documentare la fel de constransa in cadrul anumite limite, pe aceeasi linie a „antropiei cosmice” a fost sugerata astfel si o ipoteza „combinata”. Aceasta era insa foarte subiectiva, avand o tenta „utilitarista” derivata evident din conceptiile materialiste ale intelectului uman: Divinitatea „dorind” (?) ea-insasi sa se perfectioneze pe parcursul creatiei permanente, dar ramanand imobila intr-un acelasi loc din Spatiu, si-ar fi trimis miriade de „observatori” – oamenii – in Cosmosul Creatiei pentru a fi informata prin experimentari directe de catre acestia asupra tuturor aspectelor locale.
Trebuind ca si observatorii respectivi sa se perfectioneze pe parcursul periplului lor, la atingerea culmii evolutiei individuale ar urma sa se intoarca rand pe rand la „Sursa”, careia ii vor transmite toate rezultatele experientelor si sesizarile acumulate. Acesta ar fi astfel unul dintre modurile prin care Divinitatea s-ar perfectiona, creand mereu, intr-o alta varianta ipotetica, aceasta ipoteza a fost extinsa catre o alta extrema: in conceptia unui final al actualului Univers, printr-o „resorbtie” integrala a edificiului cosmic in cadrul unui ciclu mereu repetat de creatii si apoi de retrageri prin implozii totale, cunoasterile si experientele „scanteilor divine” – devenite perfecte – ar fi utile la conceperea si crearea fiecarui „alt Univers” urmator…
Dar dincolo de astfel de ipoteze si viziuni care evidentiaza si anumit subiectivism, initiatii mai avansati in cunoasterile spirituale o perspectiva cu mult mai complexa.