Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Dupa familiarizarea cu cartile contemporane despre viata de dincolo de moarte, cititorul isi creeaza impresia ca moartea nu este deloc infricosatoare, ca pe omul trecut in “cealalta” lume in mod automat il asteapta senzatii placute de pace, bucurie si petrecere in atotiubitoarea si atotiertatoarea Lumina; ca din acest motiv nu este nicio diferenta intre drepti si pacatosi, credinciosi si necredinciosi. Aceasta situatia a impus pe unii ganditori crestini sa se puna in garda si sa se indoiasca in privinta acestui gen de literatura. Au inceput sa se intrebe: “Nu sunt oare aceste viziuni ale luminii o ispita a diavolului, indreptata impotriva treziei crestinilor? – Traieste cum vrei, oricum vei ajunge in rai”.
Din acest motiv, cercetatorii John Ankenberg si John Weldon se exprima negativ fata de toata literatura despre starile premergatoare mortii, vazand in ea simple trucuri oculte. Totusi, o cercetare atenta a povestirilor contemporane a oamenilor ce au supravietuit mortii clinice duce la concluzia ca majoritatea din ei au avut vedenii autentice si nu inselari ale diavolului. Problema principala consta nu in vedeniile premergatoare mortii, ci in interpretarea lor de catre medicii si psihiatrii ce sunt departe de crestinism.
In primul rand, departe gandul ca toti care mor temporar se invrednicesc sa vada Lumina. Au existat cercetari minutioase ale doctorului Ring, din care se vede clar ca numai un procent mic din oamenii ce au supravietuit  mortii se invrednicesc sa vada Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal a reanimat multi muribunzi, sustine ca, comparativ acelasi numar de oameni vad intuneric si groaza, cati vad Lumina. Aceasta parere o impartaseste si doctorul Charles Garfield, cercetator principal in domeniul starilor premergatoare mortii. El scrie: “Nu fiecare om moare cu moarte placuta si linistita… Printre pacientii anchetati de mine cam tot atatia au retrait stari neplacute (intalniri cu fapturi demonice) cati placute. Insa unii dintre ei au retrait ambele stari”.
Exista temeiuri de a presupune ca multi oameni, uneori constient, iar uneori inconstient nu vorbesc despre starile lor neplacute din vedenii. Dupa parerea doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atat de ingrozitoare incat subconstientul oamenilor ce le-au vazut sterge aceste imagini in mod automat din memorie. In cartea sa doctorul Rawlings aduce cazuri de astfel de amnezie. Psihiatrii care trateaza oameni ce au trecut in copilarie prin traume sufletesti majore (de exemplu violuri sau batai) stiu despre acest mod selectiv de uitare. In afara de asta, oamenii ce au retrait vedenii luminoase vor povesti cu mai mare placere despre ele, decat oamenii ce au retrait vedenii groaznice. Caci ceea ce vede omul “acolo” trebuie sa corespunda cu ceea ce a meritat el prin viata sa dreapta sau pacatoasa. In acest fel, doi factori favorizeaza reportajul unilateral: a) procesul amneziei selective si b) dorinta de a nu raspandi lucruri  nefavorabile despre sine.
Karl Osis marturiseste ca in cazul cercetarii problemei mortii printre hindusi s-a constatat ca la moarte cam o treime retraiesc groaza, depresii si mare neliniste de la aratarea lui “yamduts” – ingerul indus al mortii si alti monstri din cealalta lume. Din literatura crestina se stie ca inselarea diavolului constituie un pericol real. Apostolul Pavel  avertizeaza ca “satana poate lua chip de inger luminos” (2 Cor. 11, 14). Totodata, conform povestirilor adunate de doctorul Morse,  aceeasi Lumina au vazut-o multi copii, care datorita puritatii lor si nevinovatiei se afla sub acoperamantul Celui de Sus.
Cat priveste descrierile Luminii facute de contemporani, ramane intrebarea, cum sa le impacam cu povestirile crestine traditionale. In literatura ortodoxa imparatia Luminii se descrie in functie de apropierea de Cer, in timp ce in literatura contemporana oamenii au vazut Lumina inainte de a trece granita tainica ce separa lumea de dincolo de a noastra. De aceea, e posibil ca oamenii ce au suportat moartea clinica inca nu au fost in adevaratul rai sau iad, ci numai au contemplat si au presimtit acele stari. Atunci cand ingerii se aratau sfintilor, ei iradiau lumina, pe Tabor apostolii au vazut Lumina necreata, chiar daca fizic se mai aflau inca in aceasta lume. Dumnezeu prin mila Sa descopera aceasta Lumina minunata tocmai pentru trezirea la o viata mai buna. Intalnirea cu  aceasta lumina negresit aduce sentimentul de bucurie si pace nepamanteasca. Lumina diavolului, dimpotriva, aduce cu sine sentimentul unei nelinisti confuze. Ea inspira omului sentimentul superioritatii, promite intelepciune, dar in ea nu e dragoste, aceasta e o lumina rece.

In legatura cu aparitia unui mare numar de cazuri de inviere a oamenilor dupa moartea clinica, unii medici si psihiatri au propus sa formeze o noua ramura a stiintei despre suflet si viata dupa moarte. Nu este nicio indoiala ca marturiile despre ceea  ce au vazut sufletele in lumea “cealalta” pot fi oricand comparate, studiate si sistematizate. Dar trebuie sa intelegem ca in acest caz misiunea medicilor si psihiatrilor se reduce la o simpla compilare a unor cazuri individuale. Si pentru ca noi, cei vii, suntem rupti de relatia directa cu lumea spirituala, nu exista posibilitatea programarii si a controlului starilor postmortem in genul experientelor de laborator. Ieromonahul american Serafim (Rouse) scrie in felul urmator: “Multi dintre cercetatorii contemporani recunosc sau cel putin au o atitudine de simpatie pentru invatatura oculta in domeniul starilor extracorporale pentru simplul motiv ca ea se intemeiaza pe experiment, care sta la temelia stiintei. Dar experimentarea in lumea materiala se deosebeste esential de “experimentarea” in domeniul starilor extracorporale. In lumea materiala obiectele si legile studiate sunt moral neutre si de aceea pot fi analizate obiectiv si verificate de catre altii. Iar in cazul dat obiectele studiate sunt ascunse de oameni, foarte greu de surprins si frecvent manifesta o vointa proprie cu scopul de a-l amagi pe cercetator.” De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie sa-l primim cu seriozitate. Astfel, in zilele noastre un sir de cercetatori pornind de la cazuri concrete de moarte clinica au trecut la experiente personale in ceea ce priveste starile extracorporale.
In timp ce sufletele oamenilor morti pe cale fireasca incearca in cealalta lume usurare si chiar bucurie, sufletele sinucigasilor, dimpotriva, nimerind in lumea cealalta incearca confuzie si suferinta. Un specialist in domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin urmatoarea fraza foarte exacta: “Daca parasiti viata cu sufletul zbuciumat, atunci si in cealalta lume veti trece cu sufletul zbuciumat”. Sinucigasii isi pun capat zilelor cu gandul “sa termine cu toate” si cand colo, dincolo totul abia incepe pentru ei.
Iata cateva povestiri contemporane ce ilustreaza starea de dincolo a  sinucigasilor. Un barbat care-si iubea fierbinte sotia si-a curmat zilele atunci cand aceasta a murit. El spera astfel sa se uneasca cu ea pentru totdeauna. Dar s-a dovedit a fi chiar invers. Cand medicul a reusit sa-l reanimeze el a povestit: “Eu am nimerit cu totul in alta parte decat se afla ea… Acela era un loc ingrozitor… Si eu pe loc am inteles ca am comis o grava greseala”.
Unii dintre sinucigasii reintorsi la viata descriau ca dupa moarte ei nimereau intr-un fel de temnita si simteau ca vor ramane acolo pe un timp foarte lung. Ei constientizau ca aceasta le este pedeapsa lor pentru incalcarea legii stabilite, potrivit careia fiecare om trebuie sa indure anumite suferinte. Aruncand samovolnic povara prevazuta pentru ei, in cealalta lume ei trebuie sa duca si mai mult. Un barbat ce a supravietuit mortii clinice povestea: “Atunci cand am nimerit acolo eu am inteles ca doua lucruri sunt absolut interzise: sa te ucizi pe tine si sa ucizi pe alt om. Daca eu m-as fi hotarat sa-mi pun capat zilelor, aceasta ar fi insemnat sa-i arunc in fata lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de viata pe un alt om – ar insemna sa incalci planul lui Dumnezeu despre el”.
Impresia generala a medicilor-reanimatologi este urmatoarea – sinuciderea se pedepseste foarte aspru. Doctorul Buce Greyson, psihiatru la sectia de urgenta de pe langa universitatea din Konegen, dupa ce a studiat temeinic aceasta problema, afirma ca nimeni din cei ce au supravietuit mortii clinice nu vrea sa-si grabeasca sfarsitul vietii sale. Cu toate ca lumea de dincolo este incomparabil mai buna decat a noastra, viata de aici are o insemnatate foarte mare de pregatire. Numai Dumnezeu hotaraste cand omul este suficient de matur pentru vesnicie.
Bewerly, in varsta de 47 de ani, povestea cat e ea de fericita ca a ramas in viata. In copilarie ea a suferit mult de la parintii ei, care zilnic isi bateau joc de ea. Fiind de acum in varsta, ea nu putea sa povesteasca fara emotii despre copilaria sa. Odata, la varsta de 7 ani, fiind adusa de catre parinti la disperare ea s-a aruncat cu capul in jos si si-a spart capul de ciment. In timpul mortii clinice sufletul ei a vazut copii cunoscuti care inconjurau corpul ei neinsufletit. Deodata, in jurul lui Bewerly a stralucit o lumina orbitoare, din care un glas necunoscut i-a zis: “Tu ai facut o greseala. Viata ta nu-ti apartine tie si tu trebuie sa te intorci”. La aceasta Bewerly a reprosat: “Dar nimeni nu ma iubeste pe mine si nimeni nu vrea sa aiba grija de mine”. “Nu este adevarat, a raspuns vocea, nici in viitor nimeni nu se va ingriji de tine. De aceea invata-te sa te ingrijesti singura”. Dupa aceste cuvinte Bewerly a vazut in jurul sau zapada si un copac uscat. Dar, deodata, nu se stie de unde, a adiat o caldura, zapada s-a topit si crengile uscate ale copacului s-au acoperit de frunze si mere coapte. Apropiindu-se de copac ea a inceput sa rupa mere si sa le manance cu placere. Atunci ea a inteles ca precum in natura asa si in orice viata exista perioade de iarna si vara, care alcatuiesc un tot intreg in planul Creatorului. Cand Bewerly si-a revenit ea a inceput sa aiba o noua atitudine fata de viata. Ajungand matura, ea s-a casatorit cu un om de treaba, a avut copii si a fost fericita…