În luna iunie 1915, un bărbat ungur pe nume Paul Kern era comandantul unui regiment, aproape de graniţa rusă. Într-o zi, el primeşte ordinul să conducă un atac contra tranşeelor ce se găseau în faţa lor. La căderea nopţii, el porneşte la atac însoţit de câteva sute de oameni. Sosiţi în faţa tranşeelor inamice, ei fură primiţi de o ploaie de gloanţe de mitralieră. Paul simţi o lovitură puternică în cap, după care a intrat în comă. El nu se trezi decât după 3 săptămâni mai târziu, într-un spital din Lemberg. Şi dormise pentru ultima oară…
Iată ce povestea domnul Kern, într-un interviu din 1933:
„- Am găsit natural să nu dorm cele 3 sau 4 zile care urmară trezirii mele. Mă durea grozav capul. Suferinţele mele fură nespuse (…) Durerile încetară peste câteva săptămâni, dar somnul nu mi-a mai revenit niciodată… Şi de atunci nu dorm, nu pot să mă culc, căci nu e nimic mai groaznic decât să te afli într-un pat şi să nu dormi. Am consultat pe cei mai buni neurologi, am luat somnifere – nimic, nimic n-a putut să mă vindece…
– Eram paralizat, nu puteam să lucrez, credeam că peste câteva săptămâni voi muri… Soţia mea mă părăsi, căci noaptea mă plimbam prin apartament, şi apoi sărmana femeie era nemulţumită de publicitatea ce mi se făcea, de parcă aş fi fost un animal curios. Fotografia mea apăru în toate revistele medicale, însotite de articole scrise de medicii cei mai de seamă din Europa Centrală. Trebuie să vă spun că profesorul Freud m-a chemat la el şi c-am fost invitat la Institutul Rockefeller din Statele Unite.
– Glonţul din capul meu mi-a distrus centrul somnului; atât timp cât cazul meu n-a fost cunoscut, savanţii nu bănuiau că exista un astfel de centru.
– Adesea sunt foarte obosit. După ce lucrez ore în şir, vine un moment când nu mai pot… Simt dureri ascuţite în braţe şi în picioare, confund cuvintele, expresiile, şi îmi curg lacrimi din ochi. Atunci mă întind pe un pat şi-mi pun pe nas ochelari negri. Trebuie ca ochii mei să ia repaos; nu pot să-i închid căci aceasta mă face foarte nervos.
– Nici să casc nu pot, deşi o doresc adesea. Îmi place să petrec, căci găsesc că viaţa este scurtă, chiar pentru cineva care trăieşte 24 ore pe zi, ca mine. Dacă aş putea găsi o fată care să vrea să se căsătorească cu mine… Căci, credeţi-mă, a pierde nu-i nimic, dar singurătatea e ceea ce mă omoară!”
Precum spuneam… interviul acesta e din anul 1933. Paul a mai trăit 10 ani (a murit în 1943), timp în care, la fel, n-a mai putut dormi. Aşadar, în total, 28 de ani de nesomn!