Subiectul vietii de dupa moarte a ajuns dintr-o data unul dintre cele mai larg raspandite in lumea apuseana. Mai ales in ultimii ani, s-au publicat mai multe carti care spun ca istorisesc experiente de „dupa moarte”, iar oameni de stiinta si medici de renume, fie au scris ei insisi astfel de carti, fie si-au dat incuviintarea din toata inima, pentru aceasta.
Unul dintre ei, medicul de renume mondial si „expertul” asupra problemelor mortii si a starii de muribund, Elizabeth Kubler Ross, considera ca aceste cercetari asupra experientelor de dupa moarte „vor lamuri pe multi si vor adeveri ceea ce am fost invatati de 2000 de ani – ca exista viata dupa moarte”. Totul, desigur, reprezinta o iesire neasteptata din atmosfera dominanta de pana acum, din cercurile medicale si stiintifice, care in general au considerat moartea ca un subiect „tabu” si au respins orice idee a supravietuirii dupa moarte, ea tinand doar de inchipuire si de superstitie, sau in cea mai buna situatie, au socotit-o ca o problema de credinta personala, pentru care nu exista nici o evidenta obiectiva. Cauza exterioara a acestei schimbari neasteptate de opinie este simpla: noile tehnici de readucere la viata din „moartea clinica” (mai ales prin pornirea activitatii inimii in urma stopului cardiac), care s-au raspandit tot mai mult in ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat in moarte clinica (fara puls sau batai de inima) au fost readusi la viata in numar mare, si multi dintre acesti oameni, alungandu-si teama de a nu fi considerati „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect. Dar exista o cauza interna a acestei schimbari, cat si „ideologia” ei, carora merita sa le dam atentie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odata foarte popular si in termenii carei invataturi religioase ori filosofice este inteles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre.
Cartea care a starnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicata in noiembrie 1975 si a fost scrisa de un tanar psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viata dupa viata, Mockingbird Books, Atlanta, 1975). Atunci el nu cunostea alte studii sau literatura despre acest subiect, dar chiar pe cand se tiparea aceasta carte, s-a aratat limpede un mare interes pentru acest subiect, si se scrisese mult despre el. Marele succes al cartii Dr. Moody (cu o vanzare de peste doua milioane de exemplare), a adus experientele din pragul mortii in lumina marii publicitati si dupa numai patru ani, s-au tiparit multe alte carti si articole, referitoare la acest fel de experiente. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale carei cercetari le completeaza pe cele ale Dr. Moody si studiile stiintifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cartii sale (Cugetari asupra vietii de dupa moarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar si cu mai multe observatii asupra subiectului.
In ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat marturiile personale de la un numar de aproximativ 150 de persoane, care au avut experiente in timpul mortii clinice sau in pragul mortii, sau care au istorisit experientele altor persoane care fusesera pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui numar de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amanuntite. El incearca sa fie obiectiv in prezentarea acestei evidente, dar recunoaste ca lucrarea „prezinta in mod firesc atmosfera, opiniile si ideile preconcepute ale autorului sau”, care prin apartenenta religioasa, este un metodist al vederilor destul de liberale.
Cele cincisprezece parti pe care le istoriseste Dr. Moody ca alcatuind experienta „intreaga” a mortii, pot fi restranse, pentru scopurile discutiei, la cateva insusiri principale ale experientei.
1. Experienta „in afara trupului”

Primul lucru care i se intampla unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela ca omul paraseste trupul si se afla cu totul despartit de el, fara a-si pierde cunostinta. Adesea poate vedea totul in jurul lui, chiar si propriul sau trup mort, si incercarile care se fac pentru a-l readuce la viata; el se simte intr-o stare de caldura si usurare, lipsita de durere, ca si cum ar „pluti”; aceluia nu-i sta de loc in putinta sa schimbe ceea ce se afla in jurul lui, prin vorbe sau atingere, si astfel, simte adesea o mare „singuratate”; procesele de gandire ajung sa fie de obicei cu mult mai rapide decat fusesera in launtrul trupului. Iata cateva extrase din aceste experiente:
„Ziua era foarte rece, totusi, pe cand eram in acea intunecime, tot ceea ce simteam era caldura si o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai traisem pana atunci … imi aduc aminte ca ma gandeam ca trebuie sa fiu mort”.
„Am inceput sa am simtamintele cele mai minunate. Nu eram in stare sa simt nimic altceva decat pace, stare de bine, usurare – doar liniste”.
„I-am vazut aducandu-ma din nou la viata. Era cu adevarat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca si cum as fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am incercat sa le vorbesc, dar nimeni nu ma putea auzi, nimeni nu ma asculta”.
Uneori exista „dovada materiala” uimitoare ca o persoana este de fapt in afara trupului in vremea aceasta, cand oamenii sunt in stare sa istoriseasca convorbiri sau sa dea amanunte precise ale intamplarilor care au avut loc chiar si in camerele alaturate sau mai departe, in timp ce ei erau „morti”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneste un caz cu totul deosebit, cand o persoana oarba „a vazut” si apoi a povestit totul lamurit, din camera in care „murise”, desi cand s-a intors la viata era tot oarba -este uluitor de limpede ca nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gandeste, fiindca lucrarile mintii sunt mai rapide dupa moarte), ci mai degraba sufletul savarseste aceste lucrari prin madularele cele trupesti, atata vreme cat trupul este viu, dar atunci cand trupul este mort, o face prin propria sa putere.
2. Intalnirea cu altii
Pentru foarte scurta vreme, sufletul ramane in starea lui de singuratate de dupa moarte de la inceput. Dr. Moody citeaza cateva cazuri de oameni care, chiar inainte de a muri, au vazut dintr-odata rude si prieteni deja morti.
„Doctorul m-a parasit si a spus rudelor mele ca eram pe moarte … Mi-am dat seama ca toti acesti oameni se aflau acolo, mi se parea ca erau multi, plutind in jurul plafonului camerei. Toti acestia erau oameni pe care ii cunoscusem in decursul vietii, dar care trecusera in viata de dincolo inaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica si pe o fata pe care o cunoscusem cand eram in scoala, si pe multe alte rude si prieteni … Aveam o stare de fericire si am simtit ca ei venisera sa ma ocroteasca sau sa ma calauzeasca”.
Dr. Moody da un exemplu al intalnirii unei persoane care era pe moarte, nu cu vreo ruda ori fiinta spirituala, ci cu cineva cu totul necunoscut: „O femeie a marturisit ca a vazut in timpul experientei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup spiritual transparent, ci si inca unul, acela al unei persoane care murise foarte recent. Ea nu stia cine era persoana.” Sf Grigorie cel Mare, un mare sfant crestin, povesteste despre un fenomen asemanator in Dialoguri: el povesteste cateva intamplari, cand un om care era pe moarte, cheama numele cuiva care moare in acelasi timp, in alt loc. Si aceasta nu este de loc o chestiune de inainte-vedere, traita doar de sfinti, pentru ca Sf. Grigorie povesteste cum un pacatos obisnuit, in aparenta sortit iadului, trimite dupa un anume Stefan, necunoscut lui, care este pe moarte in acelasi timp, ca sa-i spuna ca „vasul nostru este gata sa ne ia spre Sicilia” (Sicilia fiind un loc cu bogata activitate vulcanica, aminteste de iad). Este limpede ca aceasta este o problema care se numeste „perceptie extrasenzoriala” (ESP), care se face deosebit de ascutita la multi, inainte de moarte, si desigur, continua dupa moarte, cand sufletul se afla in afara trupului, el simte in intregime.
3. „Fiinta de lumina”
Dr. Moody descrie aceasta experienta ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, si desigur, elementul care are cea mai profunda urmare asupra individului”. Majoritatea oamenilor descriu aceasta experienta ca o aratare de lumina, care isi sporeste stralucirea cu repeziciune; si cu totii o simt ca pe o fiinta personala, plina de caldura si iubire, fata de care noul raposat este atras cu un fel de atractie magnetica.
Recunoasterea acestei fiinte pare sa atarne de formatia religioasa a fiecaruia; prin ea insasi, aceasta nu are nici un semn de recunoastere. Unii o numesc „Hristos”, altii o numesc un „inger”; toti par sa socoteasca ca ea este o fiinta trimisa de undeva ca sa-i calauzeasca. Iata cateva relatari ale acestei experiente:
„Am auzit doctorii spunand ca eram mort, si aceasta s-a intamplat cand am inceput sa simt ca si cum ma rostogoleam, de fapt era un fel de plutire … Totul era negru, in afara de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam aceasta lumina. Era o lumina foarte, foarte stralucitoare, dar nu era prea intinsa la inceput. Cu cat ma apropiam de ea, se intindea tot mai tare”.
Altcineva cand a murit, s-a simtit plutind „in aceasta lumina limpede, de cristal curat … Este o lumina aparte, cum nu se afla nicaieri pe pamant. De fapt, eu nu am vazut o persoana in aceasta lumina, si totusi lumina aceasta are o anumita insusire, cu siguranta ca are. Este o lumina a intelegerii desavarsite si a dragostei desavarsite”.
„Ma aflam in afara trupului, nu am nici un fel de indoiala despre lucrul acesta, pentru ca puteam sa-mi vad trupul pe masa salii de operatie. Sufletul meu era afara! Toate acestea m-au facut sa ma simt foarte rau la inceput, dar dupa aceea, a venit aceasta lumina foarte stralucitoare. La inceput parea ca este cam intunecata, dar apoi a fost ca un fascicul urias … Mai intai, cand a venit lumina, nu-mi dadeam seama ce se intampla, dar apoi m-a intrebat intr-un fel oarecare, daca eram pregatit pentru a muri”.
Aproape intotdeauna, aceasta fiinta incepe sa vorbeasca cu noul raposat (mai degraba printr-un fel de schimb de ganduri, decat prin cuvinte rostite); ea le „spune” intotdeauna acelasi lucru, care este talcuit de catre cei ce au trecut prin aceasta experienta, astfel: „Esti pregatit sa mori?” sau „Ce ai facut cu viata ta ca sa-mi poti arata?”. Uneori, de asemenea, in legatura cu aceasta fiinta, muribundul vede un fel de infatisare rapida a intamplarilor trecute din viata sa. Oricum, totul intareste faptul ca aceasta fiinta, in nici un caz nu savarseste o „judecata” a vietilor sau faptelor lor; ea doar ii indeamna sa-si cerceteze vietile.
Doctorii Osis si Haraldsson au mai scris in studiile lor despre cateva experiente cu o astfel de fiinta; ei considera ca experienta luminii este „o insusire tipica a vizitatorilor din alte lumi” si doresc sa-l urmeze pe Dr. Moody numind fiintele vazute, ori simtite in aceasta lumina, mai degraba „chipuri de lumina”, decat fiinte spirituale si zeitati pe care muribunzii le recunosc adesea.