Ştim cât de uşor şi de bine merge Internetul în ziua de azi… dar oare aşa a fost întotdeauna? În momentele premergătoare creării Internetului, mai exact în anul 1959, John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, găseşte soluţia de a conecta mai multe terminale la un singur calculator central: time-sharing (partajarea timpului). Aceasta este o modalitate de lucru în care mai multe aplicaţii (programe de calculator) solicită acces concurenţial la o resursă (fizică sau logică), prin care fiecărei aplicaţii i se alocă un anumit timp pentru folosirea resursei solicitate. Apărând apoi primele calculatoare în marile universităţi se pune problema interconectării acestora.
Cercetătorul Lawrence Roberts susţine o soluţie de interconectare prin comutare de pachete (packet switching) în modelul numit „client-server”. Astfel, pentru a transmite informaţia, aceasta este mărunţită în porţiuni mici, denumite pachete. Ca şi la poşta clasică, fiecare pachet conţine informaţii referitore la destinatar, astfel încât el să poată fi corect dirijat pe reţea. La destinaţie întreaga informaţie este reasamblată.
Deşi această metodă întâmpină rezistenţă din partea specialiştilor, în 1969 începe să funcţioneze reţeaua „ARPANET” între 4 noduri: University of California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah şi Stanford Research Institute. Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date.
Iată cum prof. Kleinrock, unul dintre specialiştii implicaţi, îşi aminteşte prima lor comunicare: „Am stabilit o legătură telefonică între noi şi baieţii de la Stanford (…) Am tastat litera L şi am întrebat la telefon: „Aţi văzut L-ul?”; „Da, am văzut L-ul”, a venit răspunsul. „Am tastat litera O, şi am întrebat, „Aţi văzut O-ul.” „Da, am văzut O-ul.” „Apoi am tastat litera G, şi sistemul a căzut…”