PREDICĂ LA SF. CUV. XENOFONT, MARIA, ARCADIE ȘI IOAN
26 IANUARIE
Frați creștini,
Nu sunt multe exemple de familii întregi de sfinţi care au slujit lui Dumnezeu. Nu pentru că viaţa în lume ar opri de la sfinţenie sau ar aduce cu sine ispite nebănuite care împiedică o creştere progresivă în viaţa duhovnicească. Totuşi, aceste exemple care ne-au rămas sunt adevărate comori pentru cei care vieţuiesc cu trezvie în mijlocul războiului nevăzut şi petrec în acelaşi timp în lume.
Liniştea este una dintre calităţile de bază ale adevăratei familii creştine. Certurile lipsesc sau sunt de scurtă durată şi intensitate, iubirea guvernează majoritatea evenimentelor, iar ascultarea şi pacea împodobesc fără limite curata existenţă a soţilor şi a copiilor. De aceea, cuvântul „castitate” a fost utilizat şi cu privire la familia creştină, nu în sensul de absenţă a sexualităţii, ci de prezenţă a spiritualităţii desăvârşite. Să nu uităm că Sfântul Ioan Hrisostom a denumit familia „mica Biserică”, arătând prin aceasta că sfinţenia nu este refuza-tă celor din lume şi, deşi au mai multe griji care le pot crea probleme suplimentare pe calea desăvârşirii, acest lucru nu înseamnă o micşorare a trăirii în Dumnezeu.
Familia Sfântului Xenofont, pomenită de Biserica noastră la 26 ianuarie, este un adevărat model de viaţă duhovnicească în deşertul spiritual al vieţii laice.
Frați creștini,
Sfântul Xenofont era o persoană din rangul nobiliar înalt al Constantinopolului. Vorbim de perioada secolelor al V-lea – al VI-lea, în care perioadele de război alternau cu cele de pace. Xenofont nu pare implicat în niciun conflict militar, el locuind tot timpul în Constantinopol. Este un creştin cât se poate de smerit, trăind obişnuit cu soţia sa Maria şi cei doi fii ai lor, Arcadie şi Ioan. Vieţile Sfinţilor îl prezintă drept un om virtuos care are grijă şi de cei aflaţi în lipsuri grele, fiind atent la nevoile şi necazurile acestora. De asemenea, Xenofont nu ezită să păstreze şi o disciplină ascetică destul de severă. Mănâncă doar o dată pe zi, seara, şi, la un moment dat, aflăm că trăieşte în feciorie cu soţia sa încă de la naşterea celui de-al doilea fiu. Bineînţeles, aceste lucruri rămân destul de discutabile în criticile moderne. Mulţi cercetători afirmă că majoritatea biografiilor închinate sfinţilor se rezumă la a păstra un anumit model clasic de prezentare a Sfântului, lucru care face imposibilă discernerea evenimentelor reale şi imaginare din viaţa acestuia. Din nefericire, această vânătoare de aspecte reale a ajuns să „demitizeze“ unele lucruri foarte reale din literatura hagiografică. Să nu uităm că ne aflăm în-tr-o perioadă în care monahii erau foarte apreciaţi pentru viaţa lor sfântă, iar mirenii „împrumutau” multe nevoinţe ascetice, fiind fideli unei vieţi ascetice destul de aspre. De aceea, exemplul lui Xenofont nu este unul imaginar, ci cât se poate de real.
Cât despre Arcadie şi Ioan, aceştia posedau şi alte daruri în afară de cel al ascultării de părinţi. Aveau o inteligenţă sclipitoare şi studiau (probabil dreptul) la Berit (Beirutul de astăzi). Atunci când tatăl lor se îmbolnăveşte brusc, se întorc imediat acasă şi ascultă sfaturile lui. Majoritatea sunt cele obişnuite pe care un părinte creştin le dă pe patul de moarte, şi anume atenţia la cele sfinte, milostenia, înfrânarea de la rele. Pe lângă acestea, Xenofont le recomandă fiilor săi să nu fie în conflict cu nimeni, să ajungă respectaţi pentru viaţa lor, iar nu pentru averi, şi, de asemenea, să nu uite că trebuie să fie plăcuţi în primul rând lui Dumnezeu. „Către toţi să fiţi buni, blânzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mănăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pământului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi.
Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor. Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcându-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-le ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsaţi, dându-le hrană şi cele trebuincioase lor până la sfârşit; precum m-aţi văzut pe mine făcând, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor” (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, p.573).
Deşi era pregătit să moară, Xenofont se vindecă miraculos şi îşi îndeamnă copiii să-şi continue studiile. Din păcate, pe drumul spre Beirut, Arcadie şi Ioan trec printr-un teribil naufragiu şi se trezesc amândoi în regiuni diferite. Semănau atât de mult, încât primele planuri pe care şi le fac sunt absolut identice. Astfel, decid să intre într-o mănăstire şi să se roage fiecare pentru viaţa celuilalt. Amândoi au o vedenie în care observă chipul celuilalt şi sunt încredinţaţi că au rămas în viaţă împreună. Totuşi, acest lucru nu îi îndeamnă să plece în căutare reciprocă, ci se supun în continuare nevoinţelor vieţii monahale, respingând ispita de a se întoarce acasă singuri şi a lepăda schima primită.
Bineînţeles, Xenofont şi Maria sunt disperaţi şi îşi caută copiii peste tot, fără a avea prea mult succes. Ceea ce este cu adevărat minunat e reacţia pe care au avut-o atunci când una dintre slugi se întoarce cu vestea naufragiului. Au mulţumit lui Dumnezeu, dar nu şi-au pierdut nici o clipă speranţa că mai există o şansă ca fii lor să fie în viaţă. Încă din noaptea respectivă au îmbrăcat o haină din păr aspru şi au privegheat în rugăciune, iar răspunsul lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptat. Şi-au văzut fiii în vedenie stând pe tronuri strălucitoare şi purtând cununi pe cap. Xenofont a vorbit cu Maria a doua zi după aceste evenimente şi a decis că este momentul să plece spre Ierusalim, unde credea că îşi vor vedea din nou copiii. Odată hotărârea luată, amândoi au făcut milostenii multe şi apoi au plecat spre Sfintele Locuri, cu speranţa că îşi vor vedea fără îndoială fiii. Acolo au întâlnit pe una dintre slugile care fuseseră pe vas împreună cu cei doi, dar acesta le-a spulberat pentru moment speranţele spunându-le că doar el reuşise să scape din groaznicul naufragiu. Totuşi, Xenofont şi Maria şi-au înteţit căutările şi au ajuns la un bătrân care îl avusese ucenic pe Arcadie. Acesta le-a spus să se întoarcă la el după ce vor vizita Ierusalimul. Atunci când s-au întors şi-au găsit ambii copii, atât pe Arcadie cât şi pe Ioan, stând lângă bătrân, dar nu i-au recunoscut decât după ce aceştia au început să povestească viaţa lor de dinainte. Erau atât de schimbaţi datorită ascezei, încât nici părinţii nu îi mai recunoşteau.
După ce s-au întâlnit şi au discutat puţin, au ajuns la concluzia că viaţa monahală este cea mai potrivită pentru ei. De aceea, atât Xenofont cât şi Maria au intrat, la rândul lor, în mănăstire. Darurile duhovniceşti au fost pe măsura fiecăruia. „Toţi au plăcut lui Dumnezeu desăvârşit şi de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei ca nişte luminători şi vieţuind ani destui, mai înainte şi-au văzut sfârşitul lor şi către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit şi prin fericit sfârşit a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti; iar Cuviosul Xenofont, aşijderea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al mai-înaintei-vederi şi, proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, şi de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut şi să se sature cu vederea de faţa lui Dumnezeu” (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, p. 585). Deşi au intrat în monahism în cele din urmă, toţi mebrii familiei au avut o vieţuire creştină exemplară în lume. De aceea, viaţa lor rămâne un model şi pentru mireni. Este necesar să avem astfel de modele tocmai pentru că se demonstrează astfel că viaţa în lume nu este doar supusă patimilor, poftelor şi nevoilor, ci şi virtuţilor. Virtuţii dragostei în cel mai înalt grad.
 
Iubiți credincioși,
Privită din perspectiva existenţei umane, familia reprezintă un adevărat izvor de viaţă. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi. Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei sunt tot mai mult diminuate.
Responsabilitatea şi grija pe care statul, toate celelalte instituţii şi fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestăm faţă de ea constituie o necesitate ce se impune de urgenţă în zilele noastre.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe defineşte familia, care ia fiinţă prin Taina Căsătoriei, drept biserica cea mică, sau biserica domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului cu femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numită plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii unei vieţi creştine şi al procreării. Pentru că această uniune se face ,,în Hristos şi în Biserică”, ea primeşte chipul unirii dintre Hristos şi Biserică. Prin unirea tainei, cele două părţi devin indisolubile şi convergente. Prin asimilare şi reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar împlinirea ei face vie şi lucrătoare Evanghelia în Biserică şi în lume. Şi tot în virtutea acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea al Sfintei Treimi devine modelul de manifestare al familiei creştine.
Acest chip al comuniunii intertreimice este şi trebuie să rămână modelul familiei creştine. În felul acesta, tatăl trebuie să fie preocupat să afirme autoritatea mamei în faţa copiilor. Mama trebuie să se străduiască şi să le arate copiilor iubirea plină de grijă şi ocrotire a tatălui. Copiii trebuie să vadă unitatea iubirii părinţilor şi toate darurile pe care le primesc din aceasta. Iată valorile definitorii ale familiei creştine. Că aceste valori au fost comentate în diverse timpuri, că s-au accentuat anumite laturi, după ,,nevoile vremii”, căutându-se mai tot timpul diluarea importanţei lor, se vede cel mai clar în contemporaneitate.
Dacă în urmă cu 63 de ani, la 10 decembrie 1948, se statua în Declaraţia fundamentală a drepturilor omului, art. 16, c. 3 că ,,familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat” se observă că politicile actuale sunt contrare acestei declaraţii. Prin metode de exacerbare şi extrapolare a unor principii bine definite prin termeni consacraţi s-a ajuns la inventarea de noi termeni, prinşi într-un limbaj lipsit de consistenţă şi axat doar pe satisfacţia imediată şi egoistă. În foarte multe studii de specialitate se recunoaşte rolul de participant activ al familiei în cristalizarea economiei, valorilor şi comportamentelor moderne. În acelaşi timp, aceste valori sunt scoase din mediul lor firesc – familia, şi puse pe seama unor realizatori externi – sisteme, politici, necesităţi de multe ori inventate şi incapabile să răspundă nevoilor concrete ale familiei. S-a ajuns astfel să se vorbească tot mai mult şi total indefinit despre procesul de modernizare a ,,instituţiei” familiei.
Este drept că, recunoscându-i-se, de-a lungul timpului, statutul de subiect social specific şi esenţial pentru viaţa publică, familia poate fi privită şi ca ,,instituţie”, dar, comparativ cu ceea ce înţelegem astăzi prin acest termen, este de preferat cel simplu, de biserică mică. Iar aceasta, deoarece atitudinea actuală este una şi aceeaşi cu a tendinţelor manifeste ale sistemelor, politicilor şi necesităţilor imediate în care se întrevăd trei mari tendinţe distructive pentru familie, şi anume: cea privitoare la responsabilităţi, cea a delimitării şi izolării familiei de societate şi cea a alternativelor propuse să înlocuiască familia.
În raport cu responsabilităţile tradiţionale ale părinţilor întreolaltă şi faţă de copii, ale copiilor faţă de părinţi, care formează coeziunea şi comuniunea în familie şi care sunt reduse uneori, tendenţios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar, observăm că se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor în familie. Familia nu mai este împreună responsabilă pentru membrii săi, iar aceştia nu mai sunt datori întâi familiei în ce priveşte coresponsabilitatea, ci societăţii sau, mai precis, instituţiilor abilitate. Această tendinţă a condus în unele legislaţii de aiurea şi conduce treptat, dacă se va merge pe acest şablon, spre pierderea personalităţii juridice a familiei, diminuându-se rolul său social. Astfel s-au diminuat şi chiar pierdut legăturile intime din familie, legăturile cu cei din acelaşi neam (alternativa românească pentru clan, un cuvânt străin folosit frecvent în studiile de specialitate; de ce oare?!), legăturile cu cei din comunitate. Rolul soţilor se rezumă nu la o viaţă împreună, ci la rezolvarea separată a problemei fiecăruia în privinţa carierei. Carierismul clamat ca o realitate de sine şi perceput ca atare la nivel individual conduce la indiferenţă faţă de problemele familiei. Funcţiile tradiţionale ale familiei: de creştere a copiilor şi de îngrijire a bătrânilor sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt împărţite cu alte instituţii sociale, total diferite de familie şi de căldura acesteia. Socializarea se rezumă fie la întâlniri protocolare, fie la unele de descătuşare a unor inhibări personale ca rezultat al însingurării. La modul acesta, familia devine doar un loc de refugiu afectiv-mizantropic ca reacţie la stresul cotidian.
O altă direcţie de diminuare a importanţei şi rolului familiei este cea a delimitării şi izolării ei de societate. În tot mai multe lucrări de sociologie, psihologie, psihopedagogie etc., lucrări ce observă şi notează tendinţele actuale în e(in)voluţia familiei, o consideră pe aceasta drept locul unor simple legături şi interese private. Nimic din ceea ce ,,produce” familia nu este absolut necesar societăţii în forma sa structural-instituţională. Ea este o desfăşurare de trăiri şi concepte cu valabilitate internă, care nu produc efecte în afara arealului său. Ca un revers al acestei atitudini vedem cum pentru diverşi indivizi, constituiţi într-o uniune de interese, iar nu într-o unitate de comuniune, aşa cum este familia, primul şi ultimul scop este ,,să ne fie nouă bine”.
O a treia direcţie, la fel de păgubitoare, este aceea prin care familia este înţeleasă ca o simplă coabitare, lăsându-se cale liberă concubinajului sau, cum se spune mai nou, uniunilor consensuale (contract care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor). Drept urmare, se lasă a se înţelege că familia, redusă la cuplu, este o alegere oarecare, bazată pe aşa-zisa “potrivire”: gusturi comune, opţiuni, aranjamente în funcţie de interese private, fără angajamente sau responsabilitate publică. În sprijinul unei asemenea stări de lucruri sunt aduse motivaţii precum: lipsa veniturilor, a unei locuinţe, a unei persoane protectoare sau chiar a atracţiei fizice. În felul acesta, problema ,,spinoasă” a divorţului dispare cu totul.
Din cele de mai sus, se observă că locul familiei creştine (tradiţională la noi) – comuniune de iubire – este luat de individualismul egocentric. Structura şi funcţiile familiei în raport cu importanţa sa socială sunt diminuate, total schimbate sau chiar pervertite. Toate aceste modificări s-au produs şi se produc cu aportul major a ceea ce numim informaţie. Pentru că a pierdut exerciţiul dialogului, accident care a avut loc încă din momentul căderii lui Adam, omul modern a devenit în egală măsură omul receptor şi omul monologic. Îşi impropriază extrem de uşor atitudini induse, iar finalitatea eşuată nu este niciodată împărtăşită. Adevărul este că nu poţi împărtăşi (dărui) ceea ce nu ai. Ca orice fals, este doar împrăştiată, răspândită.
Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut ,,cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca, 2, 52). Rolul său este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii.
Îmbogățindu-ne gândurile cu această puțină învățătură despre familie și luând drept model pe sfinții pomeniți de noi astăzi să rămânem păstrători și apărători a valorilor creștine acum și în veci. Amin!
 
Preot David Marian, parohia ,,Nașterea Maicii Domnului”, Mamaia Nord, Năvodari

Aboneaza-te la newsletter