În iulie 1342 un dezastru se coborî asupra omenirii, mai precis în zona Europei Centrale: un potop cum n-a mai fost văzut / înregistrat vreodată cel puțin în ultimul mileniu. Acest potop care a devastat în primul rând terenurile agricole și orașele germane s-a numit „Potopul Magdalena”, fiind nevoie de luni întregi pentru ca nivelul ridicat ale apei râurilor să coboare. Masele de apă, care au transportat material de eroziune, au schimbat demografia și au marcat definitiv topografia Germaniei.
Istoricii şi alţi specialişti au stabilit că atât pe parcursul anului 1342, dar şi în 1343, s-a înregistrat un val de inundații în Europa. Au fost semnalate inundații din nordul Greciei până în nordul Italiei, în bazinul Carpaților, dar şi în teritoriile de sud ale Germaniei. De asemenea, s-au mai înregistrat inundaţii şi în vestul şi nordul Europei. Marea Mediterană a fost, de asemenea, puternic afectată de inundații extreme sau de valuri mari în acești doi ani.
Cât priveşte Germania, în iulie 1342, apa din râurile Rin, Weser, Elba şi Dunăre au depășit cele mai mari inundații din secolul al XX-lea, de 10 până la 100 ori. Volumele de apă au fost enorme: au fost de 50 până la 100 de ori mai mari decât în ​​timpul inundației Oder (în 1997) sau Elba (în 2002 și 2013). Anul 1342 a început cu zăpadă abundentă în Germania, după care a urmat o încălzire bruscă în februarie. Apoi zăpada și gerul au revenit, pentru a fi apoi înlocuite cu o stare a vremii foarte capricioasă şi umedă. Mai multe inundații locale afectaseră populația din sudul Germaniei, Elveția și Austria, înainte de evenimentul principal din 19 iulie 1342. O mare parte din recoltă a fost distrusă, dar satele și-au pierdut până la jumătate din terenul agricol din cauza eroziunii solului. Adică, pe jumătate din câmpuri nu a mai rămas pământ fertil pentru plantare în anii următori.
Relatările martorilor oculari susţin următoarele: „În această vară, a fost o mare inundație a apelor în toată zona noastră. Aceasta nu a fost cauzată de precipitații, dar părea că apele țâșneau de peste tot, chiar și din vârfurile munților (…) Apele au trecut peste zidurile orașul Koln, care era traversat cu bărcile. (…) Și s-au deschis porțile cerurilor, și ploaia căzut pe Pământ ca pe timpul lui Noe (…)”.
În unele orașe, nivelul apei era cu până la 10 metri peste normal, iar bisericile au fost inundate până la acoperiș. De-a lungul tuturor marilor râuri ale Europei și a micilor afluenți, Potopul Magdalena a distrus complet orașe, oameni, copaci, câmpuri și pajiști.
Daunele cauzate de apă asupra solului au fost groaznice: cantități mari de sol agricol au fost pierdute în câteva zile – aproximativ 13 miliarde de tone de sol. Pe măsură ce supraviețuitorii s-au refugiat în zone înalte, în multe cazuri fermierii nu s-au mai întors, terenurile agricole au fost abandonate definitiv.
Cicatricile uriașelor fluxuri de apă sunt vizibile și astăzi. În mijlocul pădurilor, au fost sculptate mici canioane de până la 14 metri adâncime și, în multe cazuri, pereții lor fragili, saturaţi de apă, s-au prăbușit, acest lucru devastând mulţi versanți de deal. Aceste chei pot fi văzute și la poalele nordice ale Alpilor – canioane unde astăzi nu curge niciun râu/pârâu și unde vegetația nu e deloc vizibilă.
Mai mult decât atât, în special la altitudinile inferioare și mijlocii, multe din terenuri nu mai sunt utilizabile pentru agricultură nici în prezent. Specialiştii estimează că abia în 10.000 de ani terenurile vor putea fi redate circuitului agricol.
Țările de Jos (Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost aparent devastate mai puțin direct de masele de apă, adică nu de precipitații, ci de râurile germane și, în mod ciudat, și de valurile mării în același timp.
În Veneția, apa a crescut atât de mult, încă nimeni n-o văzuse vreodată atât de mare până atunci – povestesc cronicile. În cazul Veneției este ciudat, întrucât apa nu poate poveni din precipitații, din moment ce orașul se află într-o lagună și este legat direct de mare. Inundațiile cunoscute din lagună („aqua alta”) sunt cauzate fie de mareele înalte din vânturile persistente din sud (sirocco) care împinge Marea Adriatică, fie de furtuni, sau ambele.
A fost nevoie de săptămâni întregi pentru ca nivelul apei să scadă la nivelul lor normal. Numărul morților este estimat la zeci de mii. Dar consecințele au fost și mai dezastruoase. În multe regiuni, agricultura era imposibilă. Au urmat pierderi de recolte și foamete, populația fiind și mai slăbită. Unii specialişti au sugerat sugereze că Potopul Magdalena ar fi putut contribui la apariţia „Ciumei  / Morţii Negre” din 1347-1348. Rețineți că, după ce jumătate din terenul agricol a dispărut, au urmat 4 ani fără vară, înainte de izbucnirea epidemiei de ciumă din 1347-1348.
Oricum, acest potop mai este numit şi „potopul mileniului”. Şi, pe bună dreptate…
Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): studiul „Hidden behind Magdalena: extreme floods in Europe in 1342 and 1343” / ui.adsabs.harvard.edu