Una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din istoria României a fost cea dintre marele poet al secolului al XIX-lea, „bardul de la Mirceşti”, Vasile Alecsandri şi Elena Negri (sora marelui om politic şi scriitor, Costache Negri). Povestea lor a început în anul 1840, după ce tânărul Alecsandri (care avea doar 19 ani) s-a întors în ţară după studiile făcute în Franţa şi Italia. El era  tânăr, bogat, cu spirit de poet; într-o zi din primăvara anului 1840, aflat în vizită la moşia din Pribeşti a prietenului său, Vasile Roset Pribeagul, Vasile Alecsandri a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de frumoasa Elena Negri, cu ochi negri şi mari. Deşi femeia era mai în vârstă cu 5 ani decât Vasile, ea era absolut fermecătoare şi talentatul poet a căzut pur şi simplu în mrejele iubirii. Însă, era un mic „incovenient”: Elena Negri era căsătorită cu Alexandru (Alecu) Vârnav-Liteanu.
Însă, în anul 1844, cei doi s-au reîntâlnit în Mânjina, la moşia lui Costache Negri. Elena Costache divorţase cu 2 ani în urmă de soţul ei, iar cei doi păreau a fi mult mai maturi. Pe parcursul anului 1844, dar şi în 1845, cei doi trăiesc minunate clipe de dragoste. Elena Negri îl invită la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip rustic, dar cu mult gust. Aici, ei petrecură în citiri, în poezie, muzică şi în planuri de viitor minunat.  În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelugească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri. Atunci a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Au fost aproape doi ani de iubire pătimaşă şi de fericire. Iată, de exemplu, ce versuri îi scria Alecsandri iubitei sale:
“Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit,Înalţă-te în ceruri şi sbori cântând la soareCăci soarele iubirii în cer a răsărit!”
Însă, din păcate, începând cu anul următor, 1847, Elena s-a îmbolnăvit de tuberculoză, necruţătoarea boală care făcea ravagii în acea perioadă. Medicii îi recomandă Elenei să petreacă câteva luni în sudul Italiei; ea pleacă vara anului 1846, iar Alecsandri îi promite că o va urma ceva mai târziu. La despărţire, îi dedică Elenei din nou nişte versuri:
“Te duci, iubită scumpă, în ţărmuri depărtate,Lăsând frumoasa ţară, surori, prieteni, frate,Lăsând în al meu suflet un mult amar suspin!”
Cei doi, se întâlnesc la Trieste în septembrie 1846, apoi pleacă împreună la Veneţia, unde închiriază un apartament cu balcon în Palatul Benzon. Poetul nota în jurnalul său că atunci „începea cu adevărat viaţa noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiţi cu totul de fericirea noastră, de nebuniile noastre copilăreşti.” Totuşi, boala Elenei Negri se agrava pe zi ce trecea. Ei s-au stabilit în sudul Italiei, în Sicilia, la Palermo, bazându-se pe ideea că clima caldă de aici i-ar face mai bine femeii delicate. Însă, fără rezultate. Boala avansa şi femeia se simţea din ce în ce mai rău.
Perechea Vasile – Elena hotăresc în primăvara anului 1847 să se întoarcă acasă, însă Elena nu a mai putut ajunge întreagă în locurile natale, ea dându-şi ultima suflare în braţele poetului, pe vapor, la data de 4 mai 1847, la ora 3 dimineaţa. Alecsandri scria, cu multă durere:
„Într-o noapte de urgieCerul crud ne-a despărţit!Tu te-ai dus iubită…Fericirea-mi nesfârşităÎntr-o clipă s-a sfârşit!”
Elena Negri a fost înmormântată în curtea unei mănăstiri greceşti din Pera (Istanbul). Pe piatra ei de mormânt stă scris simplu: „Elena Negri, Moldavia, 04.05.1847″.