Din inima Munților Semenic, în Banat, se naște un fir de apă cristalină – pârâul Neargănul sau Nera, alintat de oamenii locului cu diminutivul Nergănița. Mai jos, Neargănul sapă în piatră un defileu unic prin sălbăticia lui, măreț și spectaculos prin dimensiuni – Cheile Nerei.
Însă, ştiaţi că acest izvor are o legendă extrem de interesantă? Este povestea de dragoste a Nerganei, o poveste a iubirii neîmplinite, legendă ce se pierde în negura vremurilor…
Se zice că demult de tot, pe atunci când Soarele se întâlnea în fiecare zi cu Luna, iar stelele obosite de veghe cădeau pe pământ în ploi argintate, trăia prin pădurile de aici un mândru fecior, falnic și puternic ca bradul. Vânător iscusit cum altul nu era, el săgeta uliul din zbor, în înaltul cerului. Într-o bună zi, aflat la vânătoare, el se-ntâlni cu o mândrețe de fată cum nu mai văzuse. S-a mirat de îndrăzneala fetei de a bate codrul pe acolo pe unde numai fiarele sălbatice o puteau face, dar el a reîntâlnit-o şi în zilele următoare. Se îndrăgosti de ea, iar cei doi începură să trăiască o poveste de dragoste cum numai în basme se putea întâlni.
Însă, tatăl fetei, stăpânul acestor locuri, puse iscoade să-i urmărească drumurile prin pădure și, aflând de iubirea dintre voinic și fată, mâniat, trimise iscoade și potere să-l aducă pe flăcău în lanțuri. Fata fusese pețită de boieri mari, cu rang înalt, sosiți cu alai să-i ceară mâna, iar ea îi refuzase, îndrăgind însă un flăcău fără stare.
Hain la suflet, stăpânul locurilor îl puse pe flăcău după gratii, crezând că odată întemnițat, copila va uita iubirea-i curată și-și va alege un mire de neam boieresc. Nici rugămințile fierbinți, nici plânsul nu-l înduplecară; ferecat în lanțuri, flăcăul fu aruncat într-o grotă din inima munților, hrubă cu intrarea apoi zidită.
Fata fu obligată să se mărite; în seara nunții ei, cu lacrimi de jale, copila se rugă la Zâna cea Bună s-o ajute. Văzându-i dragostea curată, Zâna cea Bună o transformă într-o șuviță de apă cristalină și puternică, ce începu să se strecoare din piatră în piatră spre inima muntelui. Așa începu fata să-și caute voinicul ferecat și-n ajutor să-i vină, sfredelind temnița de piatră.
Trecură ani după ani și Nergănița cu dragoste nestinsă, străpunse muntele până în cele mai tainice unghere, căutându-și iubitul. Când în față i se deschise câmpia largă, a înțeles că nu mai are drum de întoarcere. Cu durere în suflet, lăsă să-i rătăcească unda prin câmpie, purtându-și povestea de dragoste.
Mărturie peste vremuri au rămas cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc pereții, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Aceasta este povestea adevărată a Nergăniței…
Pentru prima dată cînd pășești în chei, urmărind poteca ce se strecoară pe lângă firul apei, nu se poate să nu te ducă gândul la legenda Nergăniței. Pas cu pas, alături de firul apei, străbați drumul Nergăniței, drum de piatră săpat în inima muntelui, drum de legendă înscrisă peste veacuri din iubire pentru iubire.