Caragiale a fost un mare scriitor, piesele de comedie pe care le-a scris devenind celebre de-a lungul timpului. Însă, la un moment dat, pe la începutul secolului al XX-lea, Caragiale a fost acuzat de primul redactor al revistei „România literară”, Constantin Al. Ionescu (ce semna sub pseudonimul de Caion),  că ar fi plagiat drama „Năpasta”, după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan, tradusă în limba română, şi intitulată „Nenorocul”.
Ca argument sunt date câteva replici din piesa maghiară, unde sunt puse pe două coloane replici din ambele piese, iar cel de-al doilea articol poartă numele de: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.
Se pare că în spatele acestui atac mârşav s-a aflat Alexandru Macedonski, “Revista literară” fiind condusă de Th. M. Stoenescu (discipol al lui Macedonski). Duelul literar dintre cei doi a început în 1893, când în “Moftul român”, ziarul lui Caragiale, poeziile lui Macedonski, precum şi autorul lor au fost desfiinţate de către Caragiale. Deşi încearcă o împăcare, Caragiale nu-l bagă în seamă pe Macedonski, aşa că în 1895, când apare volumul „Excelsior” al poetului, autorul „Scrisorii pierdute” îl ironizează din nou pe Macedonski. Aşadar, ura lui Macedonski dospeşte monştrii răului.
Bunul prieten al lui Caragiale, avocatul Barbu Ştefănescu Delavrancea, îl sfătuieşte pe acesta să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru „defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operele mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan”.
Şi astfel începe un proces celebru în epocă: procesul Caragiale – Caion. Prima dată, Caion a fost condamnat la 3 luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile care trebuia să-i plătească lui Caragiale. Însă, a urmat şi recursul, unde Caion, a fost apărat de o somitate a vremii, profesorul Tanoviceanu. În urma recursului, acuzatorul nedrept împotriva lui Caragiale, Caion, a fost până la urmă achitat.
Se pare însă că această decizie l-a afectat mult pe Caragiale, care se hotărăşte să se mute la Berlin. El îi povesteşte prietenului Vlahuţă suferinţa prin care a trecut: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. (…) Nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit”.