Duminica Floriilor este o insemnata sarbatoare crestina, a carei origine si vechime pot fi anterioare veacului al IV-lea, desi numai de atunci avem stiri sigure despre praznuirea ei. Comemorand un important eveniment dinainte de patimile Mintuitorului si anume intrarea Sa triumfala in Ierusalim, aceasta sarbatoare s-a tinut totdeauna in Duminica dinaintea Sf. Pasti, deoarece, din cuprinsul Sfintelor Evanghelii, rezulta ca in aceea Duminica Mintuitorul a fost primit de catre poporul din Ierusalim ca un imparat.
Dupa aceasta intrare triumfala, El a mai propovaduit numai cateva zile (de luni pana joi), iar joi seara, la Cina cea de Taina, a instituit Sf. Euharistie, dupa care retragandu-se in gradina Getsimani, a urmat durerosul calvar al prinderii, judecarii si rastignirii Sale, incheiat cu moartea Sa izbavitoare de pe cruce, in dupa-amiaza zilei de vineri. Aceasta sarbatoare care se numara intre cele 12 sarbatori mari domnesti sau praznice imparatesti, astazi – spre deosebire de primele veacuri – se cuprinde in postul Patruzecimii, fiind a sasea Duminica din acest post, cu ea incheindu-se primul ciclu al acestuia, dupa care urmeaza ultima saptamana: Saptamana Patimilor, cu care acest post dureaza un numar de 48 de zile.
Aceasta sarbatoare si-a primit numele de la ramurile de curmal si maslin, cu care poporul a intimpinat pe Mantuitor la intrarea Sa in Ierusalim, asternandu-i-le in cale. Aceste ramuri, purtate in maini de popor, simbolizeaza si prevestesc biruinta lui Iisus Hristos asupra mortii, prin invierea Sa cea de a treia zi. Obiceiul intrebuintarii ramurilor de curmal, de maslin, de palmier sau de alti arbori, dupa natura locului – ca bunaoara salciile noastre – este un obicei stravechi, ce isi are originea in Ierusalim si Palestina, de acolo generalizandu-se in toate partile crestine si mentinandu-se pretutindeni pana in zilele noastre. In unele locuri s-a pastrat si datina unui vechi pelerinaj al crestinilor, purtand in maini astfel de ramuri.
Despre tinerea acestei sarbatori la Ierusalim, ne-au ramas date din secolul al IV-lea, de la Sf. Chiril al Ierusalimului, ca si de la Sf. Ioan Gura de Aur, iar despre felul cum se praznuia, ne-a ramas o frumoasa descriere, facuta de o pelerina apuseana, socotita multa vreme a fi fost calugarita galo-romana Silvia, sora Sf. Rufin de Acvitania, dar care in realitate a fost o nobila spaniola, cu numele Eteria. Despre aceasta pelerina stim ca, pe la sfarsitul veacului al IV-lea, probabil intre anii 394-400, a facut o calatorie in Rasarit, spre a vizita locurile unde s-au petrecut unele dintre cele mai importante evenimente istorice, relatate in Vechiul si Noul Testament. De la aceasta pelerina, ne-a ramas un adevarat jurnal de calatorie, scris in limba latina. Vom urmari, dupa acest jurnal, descrierea acestei sarbatori.
Dupa ce aminteste serviciile divine care se oficiau la Ierusalim in sambata lui Lazar, pelerina continua cu descrierea serviciilor divine oficiate aici in intreaga Saptamana Mare, mentionand locul (bisericile), timpul si ordinea in care acestea se savarseau. Iata felul in care se desfasurau serviciile si festivitatile din Duminica Floriilor.
A doua zi, care este Duminica Floriilor, zi prin care se intra in saptamana Pastilor, care aici se numeste Saptamana Mare, dupa ce s-au savarsit slujbele dupa obicei la biserica Anastasia (inaltata deasupra mormantului Domnului de pe Golgota) si la Cruce  – incepand de la cantatul cocosilor, pana dimineata – toata multimea credinciosilor se indreapta spre Biserica mare, numita Martiriu, ce se afla in imediata apropiere. Aceasta biserica se numeste astfel, deoarece este asezata pe locul unde Domnul a suferit patimile Sale. Dupa ce s-au savarsit si la aceasta biserica slujbele dupa obicei si mai inainte de a se da slobozenie credinciosilor sa plece acasa, arhidiaconul zice cu glas inalt: „Azi toata lumea sa fie la orele 13 la biserica Eleona”.
Asadar, la orele 13, tot poporul se urca pe Muntele Maslinilor la biserica Eleona, fiind prezent episcopul. Aici se canta imnuri si antifoane corespunzatoare zilei si locului, de asemenea se citesc lectiuni corespunzatoare din Sf. Scriptura. Cind se apropie orele 15, intregul popor prezent – in frunte cu episcopul – se indreapta, in cantare de imnuri, spre Imbomon (biserica din varful muntelui, ridicata pe locul de unde Mantuitorul s-a inaltat la cer) si acolo, de fata fiind episcopul, obstea crestina e invitata sa se aseze pe pajiste, ramanand in picioare numai diaconii, se rostesc si aici rugaciuni, se fac citiri si se canta imnuri, toate acestea fiind specifice zilei si locului.
Cand se apropie orele 11, se citeste pericopa Evangheliei in care se vorbeste de intampinarea Domnului cu ramuri catre multimile care strigau: „Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului”. Indata dupa aceasta, episcopul se ridica dimpreuna cu tot poporul si toata obstea se coboara din varful Muntelui Maslinilor, mergand pe jos inaintea episcopului, cantandu-se imnuri si antifoane si rostindu-se incontinuu refrenul: „Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului”. Astfel, din varful muntelui si pana in oras, pe intreg parcursul orasului si pana la biserica Anastasia, toata lumea face drumul pe jos, insotind pe episcop in sunetele refrenului amintit. Se merge foarte incet, spre a evita oboseala, iar cand s-a ajuns la biserica, este seara. Dar cu toate ca e tarziu, aici, la biserica Anastasia, se face vecernia, dupa care urmeaza o rugaciune la Cruce, iar apoi se slobozeste poporul.
Iata o praznuire care, desi era atat de obositoare fie si numai prin durata ei – de la cantatul cocosilor, pana seara tarziu, cu o pauza de mai putin de doua ore – mobiliza totusi un mare numar de credinciosi localnici si pelerini, ceea ce dovedeste cu prisosinta taria credintei si puritatea evlaviei crestinilor de acum peste 1.600 de ani. Astazi, dupa mai mult de 16 veacuri de la data cand s-a scris, citirea descrierii acestei inaltatoare sarbatori ne transpune in atmosfera de evlavie si viata duhovniceasca a crestinilor din acea vreme, evocandu-ne cu o forta deosebita locurile unde s-a petrecut intreaga drama a Mantuirii noastre, ca si traditia primelor veacuri crestine, pastrata adeseori in datinile si obiceiurile impreunate cu praznuirea celor mai importante evenimente din viata pamanteasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.