În excepţionalul text străvechi tibetan „Bardo Thodol” sau „Cartea tibetană a morţilor”, din secolul al VIII-lea d.Hr., se vorbeşte despre ceea ce se întâmplă cu o persoană aflată în pragul morţii, când trece din lumea aceasta în lumea de dincolo. Cartea nu este un ghid al morţilor, ci un ghid al acelora care doresc să depăşească moartea, transformând procesul respectiv într-un act de eliberare.
Iată câteva idei din Bardo Thodol:
* Din întreaga viaţă, ora morţii este un eveniment incomparabil.
* Moartea intervine în funcţie de actele de care s-a făcut responsabil fiecare dintre noi. Suma tuturor acestor acte este Karma. Moartea nu survine deci ca urmare a răutăţii şi a dezordinii zeilor, ci provine numai din erorile individului. Dar, fiecare om poate fi eliberat de karmă.
* Următoarele semne anunţă apropierea morţii: omul simte corpul său mai greu decât în mod obişnuit, buzele şi gura i se usucă, căldurile vitale părăsesc corpul.
* Când forţele vieţii se estompează, lumină albă ca acea a cerului de la răsăritul soarelui. Atunci întunericul cuprinde spiritul, care trece într-un fel de leşin. Bardo Thodol numeşte această stare a conştiinţei „momentul în care respiraţia exterioară se opreşte şi în care suflul interior nu este întrerupt încă”. Când spiritul mortului iese din acest leşin, el vede lumina originară strălucind ca un cer lucitor. Dacă recunoaşte această lumină fundamentală, spiritul este atunci eliberat. Dar el rămâne în starea intermediară dacă nu recunoaşte lumina respectivă.
* Este foarte important ca muribundul să-şi reamintească acţiunile sale bune şi să poată merge astfel la întâlnirea cu moartea având sentimentul unei totale încrederi faţă de viaţa sa scursă. Atunci, un surâs liniştit i se arată pe faţă şi corpul destins se odihneşte pe culcuşul său. Din acest motiv, tibetanii evită orice plâns şi orice lamentare în camera mortului. Rudele apropiate rămân adesea mai departe de această încăpere, căci neputând să-şi reţină supărarea şi durerea, ei pot să tulbure trecerea mortului în cealaltă lume.
* Atunci când căldura corpului părăseşte mai întâi picioarele şi se retrage către zona inimii, sunt semne ale unei morţi fericite. Contrarul acesteia este o moarte nenorocită: mortul se ridică, se sforţează, caută cu mâinile un sprijin în aer, cade pe spate copleşit. In aceste morţi nefericite, căldura corpului părăseşte mai întâi capul şi partea de sus a trupului, retrăgându-se spre inimă.
* Când apar semnele apropierii morţii, este timpul de a se începe să i se citească Bardo Thodol. Chiar dacă mortul este căzut în stare de inconştienţă, este pe deplin justificat să i se citească în continuare Bardo Thodol. Deşi se pare că muribundul nu mai aude nimic, cuvintele îi pătrund totuşi într-un strat profund al subconştientului şi odată trecută starea de leşin a spiritului, el rememorează tot ceea ce a auzit.
* Citirea lui Bardo Thodol se continuă timp de 7 săptămâni. Acesta este intervalul maxim de timp în care mortul trece prin stadiul intermediar.
* Când spiritul mortului intră în starea intermediară, la început el nu ştie că a murit. Se crede încă în viaţă şi se miră că lumea care îl înconjoară a devenit subit atât de diferită. Percepe tot ceea ce este în jurul său, dar remarcă faptul că nu este văzut de muritori. Ca într-un vis, acest corp-mental se poate deplasa acolo unde vrea, fără nicio constrângere materială, căci nu mai are nici carne, nici sânge. Acest corp mental este legat încă de corpul său fizic şi de locul unde a trăit. Continuarea lecturii Bardo Thodol acolo unde acesta avea obişnuinţa de a trăi, poate să fie deci auzită de corpul său mental.
* Bardo Thodol mai spune că cei muribunzi trebuie să aleagă lumina albastră şi clară, şi nu altă lumină care îi apare în lumea de dincolo.