Aurora Rodriguez Carballeira a fost o femeie cu un intelect remarcabil și convingeri puternice. Născută în 1879 în Ferrol, Spania, Aurora avea o minte plină de idei despre eugenie, feminism și reformă socială. Ea credea că lumea ar putea fi transformată în bine dacă doar genul potrivit de oameni ar fi în poziții de influență. În acest scop, ea a conceput ideea de a crea o ființă umană ideală – cineva care să întrupeze perfecțiunea atât în ​​minte, cât și în spirit și să conducă societatea către un viitor nou și mai bun. Planul Aurorei era atât ambițios, cât și înfricoșător. Ea a decis că ființa umană ideală să fie copilul ei. Ea a planificat meticulos concepția lui Hildegart, alegând un tată numai pentru calitățile sale intelectuale și rupând toate legăturile cu el odată ce fiica ei s-a născut. Din momentul nașterii lui Hildegart, în 1914, Aurora s-a dedicat modelării fiicei sale într-o întruchipare vie a idealurilor sale.
Prima viață a lui Hildegart a fost caracterizată de o disciplină intensă și o pregătire intelectuală riguroasă. Aurora i-a impus fiicei sale un regim strict, care includea o educație foarte structurată menită să maximizeze potențialul intelectual al lui Hildegart. Eforturile Aurorei au fost absolut extraordinare și au produs rezultate remarcabile. Până la vârsta de 2 ani, Hildegart știa să citească, o ispravă care i-a uimit pe cei din jur. Până la vârsta de 8 ani, ea stăpânea patru limbi: spaniolă, franceză, germană și engleză. Aurora o transformase pe Hildegart într-un copil minune, dar acesta era doar începutul.
La doar 13 ani, Hildegart s-a înscris la Facultatea de Drept. Până la vârsta de 18 ani, devenise profesor la aceeași instituție, o realizare remarcabilă care îi punea în evidență intelectul excepțional. Pe lângă realizările sale academice, Hildegart a devenit un participant activ la discursul politic și social. Ea a fost profund implicată în mișcarea socialistă spaniolă, a scris mult despre feminism și reforma socială și era considerată o stea în ascensiune în cercurile intelectuale. Scrierile și discursurile lui Hildegart au relevat o înțelegere profundă a problemelor sociale și un angajament pasional pentru îmbunătățirea societății. Ea a pledat pentru drepturile femeilor, educația sexuală și nevoia de justiție socială. Munca ei a atras atenția pe scară largă și a fost văzută de mulți ca o figură de frunte în lupta pentru o lume mai bună.
În ciuda numeroaselor ei realizări, viața lui Hildegart a fost departe de a fi ideală. Căutarea necruțătoare a perfecțiunii a Aurorei a pus o povară imensă asupra fiicei ei. Lui Hildegart nu i sa permis niciodată să-și dezvolte propria identitate sau să ia decizii pentru ea însăși. Fiecare aspect al vieții ei a fost controlat de mama ei, care o vedea pe Hildegart nu ca un individ, ci ca pe un proiect – un mijloc pentru un scop. Controlul Aurorei asupra lui Hildegart era absolut. Ea îi spunea lui Hildegart ce putea citi, cu cine se putea asocia și chiar ce putea gândi. Hildegart a fost ținută izolată de colegii săi, iar interacțiunile ei cu lumea exterioară au fost monitorizate îndeaproape. Obsesia Aurorei pentru succesul fiicei ei nu i-a lăsat loc lui Hildegart să trăiască o copilărie normală sau să dezvolte relații personale. Fiica era supusă acasă unui regim de închisoare. Nu numai că era cu totul lipsită de libertate, dar nu putea rămâne o clipă neocupată. Când mama ei nu mai auzea zgomotul maşinii la care Hildegart își scria articolele, sosea imediat și-i dădea zor. Orele de somn şi momentele de repaus erau măsurate, şi-n lungul şir al zilelor niciodată nu i se îngăduia o încălcare a programului. În această atmosferă ucigătoare, Hildegart era un automat cu nervii încordaţi.
Pe măsură ce Hildegart înainta în viaţă, controlul mamei ei a început să-i facă rău. Ea a devenit din ce în ce mai conștientă de natura opresivă a creșterii sale și a început să tânjească după independență. Dorința lui Hildegart de a se elibera de influența mamei sale a devenit mai puternică și a început să exploreze posibilitatea de a-și trăi propria viață, eliberată de așteptările care fuseseră puse asupra ei. Aurora, însă, nu putea tolera ideea de a-și pierde controlul asupra fiicei sale. În mintea ei, Hildegart nu era doar o persoană, ci un simbol al muncii ei de-a lungul vieții – o muncă care nu putea fi lăsată să eșueze. Aurora credea că dacă Hildegart ar fi părăsit-o, ar fi o trădare a tot ceea ce a lucrat, iar lumea ar pierde ființa perfectă pe care a creat-o.
În 1933, când Hildegart avea 19 ani, tensiunea dintre mamă și fiică a atins un punct culminant. Hildegart plănuise să plece de acasă și să înceapă singură o nouă viață. Începuse să facă legături cu oameni din afara sferei de influență a mamei sale și era hotărâtă să scape de controlul sufocant care îi definise existența. Aurora, simțind că era pe cale să o piardă pe fiica pe care și-a petrecut viața modelând-o, a luat o decizie care ar șoca lumea. La primele ore ale zilei de 9 iunie 1933, Aurora a intrat cu un revolver în dormitorul lui Hildegart și a împușcat-o pe fiica ei de patru ori, ucigând-o pe loc. În logica ei, Aurora credea că, dacă nu o poate controla pe Hildegart, atunci nimeni altcineva nu ar trebui să o facă. Moartea lui Hildegart a fost, în mintea Aurorei, un act tragic, dar necesar pentru a păstra integritatea operei sale.
Uciderea lui Hildegart a trimis unde de șoc prin Spania și nu numai. Aurora Rodriguez Carballeira a fost arestată și judecată pentru uciderea fiicei sale. În timpul procesului, Aurora nu s-a căit deloc, insistând că a acţionat din simţul datoriei faţă de lume. Ea a susținut că Hildegart a făcut parte dintr-un mare experiment și că moartea ei era de preferat eșecului acelui experiment. Aurora a fost găsită vinovată și condamnată la viață într-o instituție de psihiatrie, unde și-a petrecut restul vieții. Ea a murit în decembrie 1955, lăsând în urmă o tragedie fără seamăn.