De cele mai multe ori, notiunile de moarte, de cadavru, sunt legate de mirosul puternic al putreziciunii. Si totusi exista cazuri cand s-a vorbit despre un parfum placut al mortii. In anul 155, intr-o scrisoare a crestinilor din Smirna, povestind despre martiriul episcopului lor, Policarp. unul din martori povesteste: „Am simtit un parfum desavarsit, ca un miros de tamaie sau de alte mirodenii pretioase”.
Mirosul Sfinteniei, cunoscut in mod oficial sub numele de osmogenezie, este un miros supranatural de placut care vine din corp sau din rani, de obicei dupa moarte. A fost prezentat ca un semn fizic al superioritatii spirituale a persoanei. In timp ce zeii si fiintele supranaturale sunt adesea asociate cu arome placute, Mirosul Sfinteniei este atasat in mod explicit corpului uman si este in primul rand un fenomen occidental. Conceptul a aparut in Evul Mediu timpuriu, cu radacini in comunitatile crestine timpurii din Grecia si Egipt, dar nu a devenit semn al sfinteniei in Biserica Catolica decat in perioada moderna timpurie. Nu a fost recunoscut oficial ca parte a procesului de beatificare decat in 1758 de catre cardinalul Lambertini (care mai tarziu a devenit Papa Benedict al XIV-lea) si de atunci a devenit un semn favorabil de sfintenie.
Toate mirosurile sfintilor sunt descrise ca fiind dulci, cu note de miere, unt, trandafiri, violete, tamaie, smirna, tutun de pipa, iasomie si crini. Mirosul este, de asemenea, intotdeauna specific cultural si profund impletit cu simbolismul.
Una dintre cele mai populare dintre sfintii parfumati, Sfanta Tereza din Lisieux, mirosea a crini, violete si trandafiri pe patul ei de moarte. Crinii si trandafirii au o asociere cu Iisus si Fecioara Maria.
Parfumul Sf. Tereza de Avila a persistat ani de zile. In 1634, mormantul Sf. Agnes a lui Iisus degaja si el parfumuri minunate, fenomenul fiind perceptibil mai ales pentru anumiti vizitatori care erau astfel transportati in stari de adanca fervoare. Au fost cazuri in care mirosul a persistat multa vreme dupa moarte, cum s-a intamplat in chilia ramasa goala a Preafericitei Maria a ingerilor, la Torino in 1777.
Sf. Tereza de Avila relateaza in „Cartea Fundamentelor” cazul unei bine cunoscute asceze, Catalina de Cordona: „Toate calugaritele m-au asigurat ca in jurul ei plutea un parfum ca cel al sfintelor moaste… Cu cat se apropiau mai mult de ea, cu atat il simteau mai tare, desi, din cauza caldurii, imbracamintea sa ar fi trebuit sa raspandeasca mai curand un miros insuportabil”.

Semn minunat al sfinteniei, tulburator pentru martorii care l-au simtit, fenomenul se manifesta si in zilele noastre, cazul cel mai cunoscut fiind a lui Padre Pio (1887-1968), care raspandea parfum de violete sau de crini, nu doar cand era el de fata, dar si cand, prin bilocatie, intervenea pentru usurarea suferintei.