O corabie daneză staționa de trei zile în dreptul coastei Africii de vest, ca urmare a lipsei vântului. Căpitanul ei, Jan Magnus Dens, a hotărât să folosească acest timp pentru curățirea exteriorului navei. Marinarii instalați pe o platformă coborâtă peste bordul corabiei frecau de zor cu peria bordurile acesteia. La un moment dat, din apă și-a făcut apariția un animal uriaș. Cu două din brațele sale imense, a tras în mare doi marinari, care au dispărut fără urmă, iar cu un al treilea braț l-a cuprins pe un alt marinar. Acesta se ținea cu disperare de o parimă.
Tovarășii din echipaj i-au eliberat tăind brațul monstrului marin cu săbiile; în pofida încercărilor repetate de a o străpunge cu harponul, uriașa creatură nu a putut fi răpusă și s-a scufundat în ocean. Partea tăiată a brațului caracatiței era deosebit de groasă, măsura circa 8 metri lungime și avea la capăt ventuze mari.
La întoarcerea la Copenhaga puțini oameni au dat crezare relatării lui Jan-Magnus Dens. Un om totuși l-a ascultat cu seriozitate. Acesta era tânărul naturalist francez Denys de Montfort (1766-1820). El a hotărât să demonstreze oamenilor de știință sceptici că există caracatițe de dimensiuni colosale. Montfort a inclus mărturisirea căpitanului danez în lucrarea sa în șase volume „Istoria naturală a moluștelor”. Aceste cărți au fost publicate la Paris între 1802 și 1805, fiind cu vehemență criticate de o serie de oameni de știință neîncrezători, care susțineau că parte din relatările autorului sunt fanteziste.
În pofida criticilor care i s-au adus, Montfort a continuat să culeagă date despre existența caracatiței uriașe. Astfel, la începutul anilor 1800, în portul Dunkirk din nordul Franței, Montfort a stat de vorbă cu căpitanul unei baleniere americane, Ben Johnson. Acesta i-a descris lupta pe care echipajul său a purtat-o cu o caracatiță uriașă. După ce a fost străpunsă cu harponul, creatura a fost legată cu funii de corabie pentru a fi adusă pe țărm. Brațele animalului aveau 12 metri lungime, iar ventuzele, aliniate pe două rânduri, erau mai mari decât pălăria unui om. Totuși, caracatița a reușit să se elibereze înainte de sosirea corăbiei la țărm.
Un alt căpitan de balenieră, Jim Reynolds, i-a relatat lui Montfort că, în timpul uneia dintre călătorii, marinarii săi au văzut plutind la suprafața oceanului un corp lung de culoarea ardeziei. Observând că acest corp nu avea cap și zăcea nemișcat în apă, marinarii au avut curajul să-l tragă la bord. Atunci și-au dat seama că au de-a face cu brațul lung de 15 metri și gros de un metru al unei caracatițe uriașe. Din păcate acest braț, care ar fi fost pentru Montfort o dovadă convingătoare, nu a putut fi găsit.
Speranțele lui Montfort au renăscut când a aflat de existența unui tablou care înfățișează această creatură în portul St. Malo. Sosit în acest oraș, Montfort a avut posibilitatea să vadă pictura. La rugămintea lui, un pictor local a reprodus-o. I s-a spus că tabloul a fost realizat la cererea echipajului unei nave franceze care a scăpat cu bine dintr-o confruntare cu o caracatiță uriașă. Nava, scria Montfort despre acest caz, tocmai primea marfă la bord, când, din adâncuri, și-a făcut apariția o creatură monstruoasă, care și-a înfășurat două brațe în jurul catargelor, trăgând de ele cu o forță considerabilă. Nava era pe punctul să se răstoarne, dar membrii echipajului au reușit să taie la timp cu cuțitele marinărești și securile brațele lungi ale caracatiței. Reproducerea tabloului amintit a apărut într-o altă carte controversată a lui Montfort. Dar niciunul din criticii săi nu a vrut să meargă la St. Malo pentru a vedea originalul.
Montfort a murit la începutul anilor 1820 într-un anonimat deplin, deși în anii tinereții i s-au recunoscut calitățile de cercetător, el identificând 25 de noi specii de vietăți marine. În ciuda neîncrederii cu care au fost primite argumentele lui Montfort de către oamenii de știință ai vremii sale, în decursul timpului au continuat să fie auzite în Norvegia, Groenlanda, America de Nord, Anglia noi relatări despre întâlniri cu caracatițe uriașe.