Imagine generata de Microsoft AI
Dacă oamenii de ştiinţă moderni încă mai au dubii cu privire la originea formării Lunii, cosmogonia străveche sumeriană ne spune clar ce s-a întâmplat cu satelitul natural al Pământului. Primul ajutor pe care ea îl oferă ştiinţei moderne este afirmaţia că Luna nu a fost la început un satelit al Pământului, ci al planetei mult mai mari numită Tiamat. Totodată, sumerienii i-au atribuit lui Tiamat un roi de sateliţi, „11 cu totul”. Ei au aşezat-o pe Tiamat dincolo de Marte, ceea ce ar putea-o califica drept o planetă exterioară.
Exact cum fac cele mai recente teorii ştiinţifice, cosmogonia sumeriană descrie şi ea scena iniţială ca pe cea a unui sistem solar instabil, unde meteoriţi şi forţe gravitaţionale dereglează echilibrul planetar şi, uneori, provoacă creşterea disproporţionată a lunilor. Iată ce putem citi în poemul antic sumerian „Enuma Elish” („Enuma Eliş”):
Fraţii divini împreună s-au adunat;Pe Tiamat o tulburau trecând încoace şi-ncolo.Ei clătinau pântecul lui Tiamatprin poznele lor în lăcaşul cerurilor.Apsu (soarele) nu le putea potoli zarva;Tiamat fără grai le urmărea purtarea.Neplăcută le erau apucăturile…Pacea ei tare o tulburau;Erau de nesuportat.
Noile planete ,”trecând încoace şi-ncolo” s-au apropiat prea tare una de alta („împreună s-au adunat”); ele au interferat cu orbita lui Tiamat, s-au apropiat prea tare de „pântecul” ei; „purtarea”, adică orbita le era „neplăcută”, atracţia lor gravitaţională era „de nesuportat”, excesivă, nesocotind orbitele celorlalte. Studii ştiinţifice actuale, cum ar fi cel al lui Gerald J. Sussman şi Jack Wisdom de la Massachusetts Institute of Technology, au constatat, prin simulări pe computer, că ,multe orbite aflate între Uranus şi Neptun au devenit în trecutul îndepărtat haotice. Un alt studiu constată haosul originar din tot sistemul solar, dar mai ales printre planetele interioare, inclusiv Pământul.
Un alt om de ştiinţă, George Wetherill, aducându-şi la zi calculele despre coliziunile multiple cu aproximativ 500 de meteoriţi, a descris procesul în zona planetelor terestre ca o naştere colectivă a „o mulţime de fraţi şi surori”, care s-au ciocnit ca să formeze „planete de probă”, proces ce a durat 100 de milioane de ani după naşterea sistemului solar. Cuvintele eminentului om de ştiinţă seamănă izbitor cu cele sumeriene din „Enuma Elish”. El vorbeşte despre ,”o mulţime de fraţi şi surori” mişcându-se de colo-colo, ciocnindu-se unul de celălalt, afectându-şi orbitele şi chiar existenţa.
Citim în textele antice că tulburările cosmice au sporit, Tiamat şi-a adunat propria „ceată” cu care „să poarte bătălia” cu „fraţii” cosmici care depăşeau limitelecuviinţei:
Ea a convocat o Adunare şi cu furie nespusă…Cu totul, 11 de-acest fel a adunat…Ei s-au îmbulzit alături de Tiamat să păşească;Mânioşi complotau ne-ncetat, noapte şi zi.Pregătiţi pentru luptă, urlând cu furie;Ei s-au adunat, gata de luptă.
Exact aşa cum astronomii moderni sunt impresionaţi neplăcut de Luna disproporţionat de mare, tot aşa au fost şi autorii lui Enuma Elish. Făcând alte planete săvorbească, ei atrag atenţia asupra dimensiunii în creştere şi masei prea mari a lui ,,Kingu”, principala lor neplăcere:
Dintre zeii care formau ceata lor, pe primul ei născut, Kingu,Ea l-a ridicat şi-n mijlocul lor, măreţie i-a dăruit.Să le fie conducător, să-i comande ceata, armele să le ridicePentru înfruntare, lupta să o pregătească,În bătălie să le fie conducător,Toate astea pe umerii lui Kingu ea le-a pusCând l-a chemat să fie în ceata ei:„Vrajă am aruncat asupra ta”, ea i-a spus;„Te-am făcut cel mai de frunte în a zeilor adunare;Putere supremă asupra zeilor ti-am dăruit,Cu-adevărat, tu eşti zeul suprem!”
Conform acestei cosmogonii antice, una dintre cele 11 luni ale lui Tiamat a crescut într-adevăr până la dimensiuni neobişnuite din cauza perturbaţiilor permanente şi a haosului din abia formatul sistem solar. Creşterea în dimensiuni a lui Kingu s-a dovedit din ce în ce mai deranjantă pentru celelalte planete. Ceea ce le incomoda mai ales era ridicarea lui Kingu la stadiul de planetă cu destin propriu:
Ea i-a dat lui Kingu Tăbliţa Destinului,i-a prins-o acolo pe piept…Kingu a fost înălţat, el primise un rang ceresc.
Acest „păcat” al lui Tiamat, faptul că i-a dăruit lui Kingu propria orbită, propriul destin, le-a înfuriat pe celelalte planete până în punctul în care „l-au chemat” pe Nibiru/Marduk ca să-i vină de hac lui Tiamat şi tovarăşului ei insolent. În „Bătălia Celestă” care a urmat, Tiamat a fost despicată în două: o jumătate a fost împrăştiată, cealaltă jumătate, însoţită de Kingu, a fost aruncată pe o nouă orbită ca să devină Pământul şi Luna.
Se poate ca Luna să fi fost într-adevăr o planetă în formare, Kingu, aşa cum spuneau sumerienii? Această ipoteză este plauzibilă. Avea ea de fapt caracteristicile unei planete? Contrar părerilor de mult încetăţenite că Luna a fost totdeauna un obiect inert, în anii 1970 şi 1980 s-a aflat că ea de fapt are toate atributele unei planete, cu excepţia propriei orbite independente în jurul Soarelui.
Spre surprinderea savanţilor, s-a descoperit că solul de pe Lună are mai multe straturi, ca şi cel de pe Pământ. În ciuda dispariţiei fierului său din cauza evenimentului catastrofic descris mai devreme, se pare că ea are un miez de fier. Oamenii de ştiinţă încă se întreabă dacă miezul este topit fiindcă, spre uluirea lor, s-a descoperit că odinioară Luna avea un câmp magnetic care este provocat de rotaţia unui miez de fier topit, aşa cum se întâmplă în cazul Pământului şi al altor planete. Semnificativ este, aşa cum indică studiile ştiinţifice, că magnetismul ei s-a diminuat cu circa 4 miliarde de ani în urmă, adică pe timpul „Bătăliei Celeste”.
(Text preluat şi adaptat după Zecharia Sitchin)