În anul 1926, revista engleză „The Graphic” publica, pe o pagină întreagă, fotografiile celor mai de seamă descoperitori şi inventatori ai secolului XX. Aici figurau, printre alţii, Marie Curie, descoperitoarea radiului, Albert Einstein, creatorul teoriei relativităţii, Thomas Edison, marele inventator american, E. Rutherford, fizician atomist de frunte, Orville Wright, pionier al aviaţiei etc. Printre aceşti făuritori ai civilizaţiei moderne se găsea şi un tânăr inginer român – George Constantinescu (1881-1965). Alăturarea aceasta nu era întâmplătoare. George Constantinescu nu a fost doar un inventator de o mare multilateralitate (numai brevetele sale de invenţii din Anglia, publicate de Oficiul Patentelor, însumează patru volume masive), ci şi un mare savant.
George Constantinescu face parte din clasa inventatorilor-descoperitori, a marilor creatori ai tehnicii, care au trebuit să creeze o ştiinţă nouă pentru a face posibile invenţiile lor. Marele său prestigiu de tehnician de talie mondială, egalat doar de acela al lui Henri Coandă – creatorul primului avion cu reacţie din lume – a înscris pentru totdeauna numele său în cartea de aur a tehnicii moderne.
Încă din primele clase de liceu, îl interesau mult motoarele şi de aceea îi plăcea să viziteze atelierele şi fabricile – e drept, foarte puţine pe atunci – din Craiova. Uneori, când lipsea pentru mai multă vreme de acasă, putea fi întâlnit la gară, observa mersul locomotivelor şi punea tot felul de întrebări mecanicilor despre funcţionarea lor. Să nu uităm că prin 1892-1897, dezvoltarea reţelei de căi ferate era în plin avânt în ţara noastră.
După terminarea liceului în anul 1899, a venit în Bucureşti. Ingineria îl pasiona şi s-a hotărât să se înscrie la Şcoala de Poduri şi Şosele, instituţie de învăţământ tehnic superior cu un excelent corp profesoral. Deşi studiul tehnic îi ocupa cea mai mare parte din timp, nu uita nici de exerciţiile muzicale; pianina gazdei la care locuia în Bucureşti îi prilejuia lungi ore de desfătare. El voia să rezolve problema armoniei muzicale pe cale matematică, redactând prima sa lucrare pe această temă: „Teoria matematică a acordurilor muzicale”. Această lucrare a fost începutul unui întreg şir de studii riguroase asupra vibraţiilor, problemă care avea să preocupe pe tânărul inginer tot restul vieţii sale.
Undele care pleacă de la o sursă sonoră se răspândesc în spaţiu ca unde sferice. Avem de-a face cu emisiune de energie sonică; bineînţeles, cea mai mare parte a ei se pierde, energia ce se captează dintr-un punct reprezentând o parte neînsemnată din energia totală radiată. Cu totul altfel se petrec lucrurile dacă energia se transmite prin vibrații în lichid. Transmisia energiei prin vibraţii intr-un mediu elastic se realizează astfel: la capătul unei conducte pline cu apă se produc vibraţii, apa din conductă servind ca mediu de transmisie; la capătul celălalt, vibraţia este transformată din nou în energie mecanică. Acesta este principiul de la care a pornit George Constantinescu în crearea transmisiei sonice şi, odată cu aceasta, a ştiinţei sonice.
În 1904, când a terminat primul în promoţia sa, Şcoala de Poduri şi Şosele, George Constantinescu avea 23 de ani. Profesorul său, marele inginer constructor Elie Radu, l-a angajat la un serviciu aflat sub conducerea sa la Ministerul Lucrărilor Publice. Tânărul inginer a răsplătit din plin încrederea ce-i fusese arătată. Anii ce au urmat au fost pentru George Constantinescu ani de mari înfăptuiri tehnice, în care creaţia lui s-a desfăşurat cu o puternică originalitate. În aceşti ani, dezvoltarea utilizării betonului armat, material de bază al tehnicii moderne – trecea printr-o perioadă dificilă. O serie de mari construcţii din beton armat se prăbuşiseră, datorită unor defecte de construcţie, cum s-a întâmplat cu podul de la Expoziţia Universală din Paris, cu hotelul „Ursul negru” din Elveţia şi cu un model de boltă de la Praga. Pe de altă parte, marile firme metalurgice făceau o intensă propagandă pentru a impune la marile lucrări inginereşti exclusiv otelul, ale cărui efecte spectaculoase uluiseră lumea întreagă. Însuşi Anghel Saligny, un tinereţe pionier al betonului armat începuse să şovăie.
Deşi foarte tânăr, George Constantinescu a căutat să demonstreze în practică valoarea betonului armat. A făcut-o în mod strălucit, prin câteva construcţii care au făcut epocă în tehnica noastră. Să menţionăm, dintre acestea, aşa-zisul „Pod peste vid” din Parcul Libertăţii din Capitală (primul pod realizat la noi cu cadre de beton armat), precum şi poduri de beton armat cu deschideri mari (de 40-60 metri) la Adjud, Răcătău, Roman, Lainici, Dolhasca. Înfăptuirile tânărului inginer român umplu de mândrie pe tehnicienii clarvăzători ai țării noastre. Dar Consiliul tehnic superior, chemat să sprijine introducerea progresului tehnic, îi respinge propunerile de generalizare a construcţiei podurilor din beton armat. Cât despre ideile sale privitoare la utilizarea undelor sonore în tehnică, ele nu găsesc ecou în cercurile oficiale. Aşa se explică faptul că, după multe ezitări se hotărăşte să plece din ţară şi să se stabilească în Anglia.
La inceput a dus-o foarte greu şi acolo. Abia după ani şi ani, talentul său tehnic s-a impus, G. Constantinescu devenind unul din cei mai apreciaţi experţi tehnici din Marea Britanie. Şi astfel, a ajuns să creeze, în deplinătatea ei, teoria sonicităţii şi a elaborat un mare număr de invenţii. Transmisia sonică stă la baza numeroaselor maşini şi dispozitive create de G. Constantinescu (generatoare, motoare, pompe, transformatoare, ciocane, perforatoare, convertizoare etc.). Există, de asemenea, instalaţii sonice pentru turnătorii, pentru prospectarea bogăţiilor subsolului, chiar şi pentru producerea căldurii pe baza „efectului sonocaloric”. Au fost construite automobile şi locomotive bazate pe transmisia sonică.
Cartea în care G. Constantinescu îşi expune ideile este „Teoria Sonicităţii” (apărută în limba engleză, în anul 1918, la Londra). La mai bine de 4 decenii de la apariţia ei, în 1959, preşedintele „Societăţii Inginerilor” din Anglia o numea „o lucrare de-a dreptul fascinantă”.
La 4 octombrie 1961, aniversarea a 80 de ani ai lui G. Constantinescu a fost sărbătorită în țara noastră, cu participarea inventatorului. În cinstea sa, Academia a organizat o şedinţă omagială, iar Institutul Politehnic din Bucureşti i-a acordat titlul de „doctor honoris causa”.