O femeie batrana povesteste urmatoarea intamplare:
„Fiind bolnava de multi ani, aveam obiceiul sa ma intind putin in fiecare zi la amiaza. Intr-o dimineata m-am trezit cu o senzatie neplacuta; nu-mi gaseam nicaieri linistea si locul, oriunde as fi mers sau stat. M-am dus la vecina mea, dar nici ea n-a stiut ce sfat sa-mi dea…
Apoi m-am asezat pe canapea; sus pe perete atarna un tablou mare… un peisaj frumos. Oi fi stat asa vreun sfert de ora, cand o voce din interior mi-a strigat: „Ridica-te!” Inca o data: „Ridica-te!”
Am sarit in sus, m-am uitat in jur, dar n-am avut ce vedea; m-am dus nelinistita in bucatarie si mi-am facut un ceai. Dupa niciun minut, am auzit o bubuitura infundata, m-am uitat mai intai pe strada, dar n-am vazut nimic. Cand am deschis usa odaii, am inlemnit de spaima. Tabloul de pe perete cazuse pe canapeaua mea! Daca as fi fost intinsa pe cat geamul mi-ar fi putut taia toata fata…”
Ceea ce frapeaza la aceasta relatare este nelinistea femeii, agitatia ei care o face sa se invarta de colo-colo, ca si cum sufletul ei ar fi presimtit dinainte pericolul, fara a fi insa in stare sa-l localizeze. S-ar putea considera aceasta neliniste ca o incercare a naturii de a apara in prealabil persoana respectiva de primejdia de a se odihni stand intinsa, ceea ce i-ar fi putut fi fatal. De fapt, batrana si-a urmat vocea interioara. Sau poate fi vorba de ingerul pazitor al batranei?