Vechile scrieri egiptene spun ca, dupa moarte, sufletul unui defunct paraseste trupul si isi ia zborul, ca o pasare, spre lumea de dincolo. Se mai spune ca imediat dupa moarte, sufletul unui om se poate manifesta in doua ipostaze distincte, in functie de ceea ce se intampla trupului. Prima ipostaza este cea naturala – trupul este redat entropiei lumii fizice; el devine un suflet decorporat, care nu mai are legatura cu planul material. A doua ipostaza a unui suflet este aceea in care trupul este mumificat; in conditiile mumificarii trupului, sufletul ramane legat de trupul material ca de un suport.
In prima ipostaza, fiind lipsit de un suport in lumea fizica, fiind lipsit de un trup mumificat, sufletul nu mai are niciun contact cu lumea de aici. El devine un suflet decorporat lipsit de memorie, de vointa si de constiinta. Posedand insa un „suport”, adica beneficiind de mumificarea trupului, defunctul nu se rupea de lumea terestra. Atata timp cat trupul mumificat nu era supus entropiei, sufletul defunctului era legat magic sau energetic de lumea fizica. El putea actiona asupra lumii materiale si asupra oamenilor.
In acest context, devine limpede ca rolul principal al mumificarii era de a impiedica sufletul sa se dezintegreze. Daca tinem cont de aceste aspecte, taina mumificarii cadavrelor in vechiul Egipt apare intr-o alta lumina.
Devine astfel limpede ca afirmatiile vechilor intelepti ai antichitatii – cum a fost, de exemplu, cazul preotului Menethon, care afirma ca Egiptul a fost condus peste cinci mii de ani de „spirite ale mortilor” – ascund taine adanci. Afirmatia lui Menethon nu reprezinta, evident, o gluma scornita special pentru amuzamentul cercetatorilor din epoca moderna. Cu atat mai mult cu cat, este de presupus ca, in decursul miilor de ani de existenta ai statului egiptean, au fost mumificati un numar apreciabil de faraoni, de mari preoti si de alti inalti demnitari.