Este binecunoscut faptul că, pentru istoria continentului european, în general, perioada primului mileniu d.Hr. (anii 0-1000) prezintă o deosebită importanță. Caracterizat prin multiple și însemnate evenimente de ordin etno-demografic, social-economic sau politic, cu consecințe favorabile sau uneori catastrofale pentru soarta unor state sau civilizații, primul mileniu d.Hr. a însemnat o epocă de mari și profunde prefaceri în toate domeniile vieții materiale și spirituale ale acestui continent. În răstimpul primilor o mie de ani d.Hr. din zbuciumata sa istorie, Europa a cunoscut mărirea, grandoarea și decadența Imperiului Roman, nesiguranța și rigorile provocate de pătrunderile unor numeroase valuri de popoare migratoare, crearea unor puternice, dar efemere state barbare, înflorirea civilizației și consolidarea prestigiului politic al Imperiului Roman de Est (Bizanțul), constituirea Imperiului Romano-German, ridicarea și întărirea puterii papale – toate ducând la apariția germenilor unei noi orânduiri sociale: feudalismul.
În cursul primului mileniu d.Hr., nici teritoriile actualei Românii nu putea să rămînă în afara acestor mari prefaceri istorice. Din nefericire, de-a lungul timpului, mulți dintre cei care au studiat istoria acestor regiuni s-au confruntat adesea cu lipsa sau raritatea, uneori frapantă, a informațiilor din izvoarele scrise, atât de necesare cunoașterii primului mileniu d.Hr., ceea ce a generat judecăți de valoare incomplete sau chiar eronate în aprecierea importanței diferitelor evenimente petrecute aici. De aceea, poate nu e de mirare faptul că unii istorici au acreditat ideea existenței unui „mileniu obscur” / „mileniu întunecat” în istoria românească.
Puși în fața puținătății unor informații scrise, unii istorici au invocat existența acestui „mileniu obscur” în istoria românească. Însă, se uită adesea de descoperirile arheologice care vin să suplinească înregistrările scrise. Prin cercetarea a sute și mii de așezări și necropole de pe întreg teritoriul Daciei de altădată, arheologia românească a putut pune la dispoziția specialiștilor mărturii de o inestimabilă valoare științifică, privind existența unei populații daco-romanice sedentare, de agricultori, crescători de vite și iscusiți meșteșugari. De asemenea, arheologia a oferit noi și revelatoare date pe temeiul cărora a putut fi cunoscută desfășurarea procesului de romanizare în întreg spațiul carpato-dunărean, proces care a continuat și după retragerea aureliană, până în secolele VI-VII d.Hr. și la care au contribuit esențial, nu numai multiplele relații cu romanitatea bizantină, ci și răspândirea creștinismului latin, tradițiile și superioritatea modului de viață roman, cultura latină, mișcările de populații romanice, structurile social-economice ale obștilor sătești autohtone etc.