Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
O femeie din Rusia care a avut un accident de masina, ne vorbeste cum a fost in lumea cealalta timp de cateva zile. Iata cateva extrase din marturia ei dupa accident.
* Am fost dusa la spital aproape de miezul noptii. Doctorul si asistentele au facut totul pentru a ma salva, insa fara izbanda. Dupa aceea, doctorul a spus: „Inima i s-a oprit si nu mai are puls, sa ramana aici pana dimineata, iar la ora 5 o vom trimite la morga din Simferopol”.
* El a plecat, eu l-am vazut cum a plecat si am auzit cum o femeie din salon a spus: „Ce pacat, are doua fetite mici!”. La acestea, doctorul a raspuns ca si lui ii pare rau: ce femeie tanara, frumoasa si i-au ramas si copiii fara mama. Cineva l-a intrebat: „Cum facem cu sotul, ii comunicam despre moartea ei?”. El a raspuns: „Deocamdata nu trebuie, comunicati-i maine dimineata”.
* Dupa ce doctorii au plecat, una dintre femei a inceput sa scoata tipete ascutite si a spus: „Eu nu raman sa stau cu moarta, mai bine astept acolo, dincolo de usa!” Si, ca la comanda, femeile si-au luat dintr-o data pernele si au iesit in fuga din salon. Eu, vazand aceasta intorsatura a lucrurilor, ca sa nu le sperii, am spus incet: „Sunt vie!”. Insa cuvintele mele nu au produs nicio impresie asupra lor. Atunci am repetat mai tare: „Dar eu sunt vie!”. insa, iarasi, glasul meu nu a rasunat. M-am intrebat: „Dar ce s-a intamplat cu gatul si cu glasul meu. Probabil le-am vatamat!”. Cel mai ciudat era faptul ca vedeam oamenii de sus. Atunci am inceput sa zgaltai cu mana gatul, beregata, ca sa-si dea drumul glasul. Deja tipam cu toata puterea. Dar degeaba. Am intrat in panica: „Ce sa fac, cum sa le spun ca sunt vie?”. Am vazut pe noptiera un stilou si m-am gandit: „Le voi scrie acum”. Am ajuns imediat la noptiera si am vrut sa iau stiloul, dar stiloul nu putea fi luat! Atunci m-am zapacit. Am intins iarasi mana cu frica, dar stiloul nici macar nu s-a miscat. M-am infuriat si am incercat sa dau jos stiloul de pe noptiera ca sa atrag atentia lor, insa, vai, stiloul nu se misca niciun pic! Iar femeile deja plecasera!
* La trupul meu nici macar nu ma uitam, mi se parea ca sunt eu – cam acest lucru se intampla cu mine. Am vrut sa ating, sa iau ceva din cuier, insa nimic nu s-a miscat… La un moment dat cineva m-a scos din aceasta groaza si eu „m-am prabusit”… A reusit doar sa-mi treaca prin gand: „Dimineata veti veni si veti vedea ca sunt vie!”. Si cu acest gand m-am linistit.
* Apoi a inceput sa bazaie ceva si niste raze nevazute m-au prins din zbor si m-au dus in sus. Eu nu constientizam ca zbor, dar simteam ca ma apropii de lumea de sus (…) Drept in fata mea la cativa metri statea un barbat inalt cu un chip foarte rau, care semana cu cel al unei fiare. Niciodata nu mai vazusem asa ceva. Am inceput sa fug, dar el fugea dupa mine. In jur nu era niciun suflet, mi se parea ca, iata, acum ma prinde din urma si am strigat: „Doamne, izbaveste-ma!”. Atunci intre noi a aparut un barbat frumos. Acest izbavitor al meu fugea intre noi in zigzag si nu il lasa pe cel rau sa ma ajunga din urma si sa ma prinda, il impiedica, insa nu facea nimic altceva. Eu m-am bucurat atat de tare, incat m-am istovit, dar din fuga nu m-am oprit.

* (…) Cat timp a trecut, nu stiu; am simtit numai ca zbor ceva mai in jos, parca se deschisese scoarta pamantului si m-am pomenit pe marginea unei prapastii adanci. Prapastia cea fara fund era in forma de fantana de piatra, iar in interiorul ei era semiintuneric. Mi s-a spus: „Priveste!”. Si am privit – era intuneric, nu am vazut nimic. Mi s-a poruncit iarasi: „Priveste!”. Am vrut sa raspund ca nu se vede nimic, dar in acel moment am vazut trasaturile distincte ale unor oameni. Erau atat de multi, ca niste mormoloci intr-un butoi cu apa. De acolo venea un asemenea miros, doar ca nu am vomitat. Oamenii se ridicau, isi eliberau materiile fecale (…) sedeau in excrementele lor! Din cauza acestei privelisti abjecte m-am zapacit. Este posibil asa ceva? Cum au ajuns ei acolo? Cum sa-i scot? Nu aveam funii si adancimea era atat de mare! Chiar daca mi-era sila, totusi mi-era mila de ei. Din fantana se auzeau bocete, tanguieli, suspine. Oamenii aruncau unul in altul cu ceva rosu. M-am uitat atent – erau niste viermi ca ventuzele. Se infigeau in oameni. Acolo era toaleta. In ea se aflau oameni de multe nationalitati (…) Tipete neomenesti, bocete femeiesti de disperare se pierdeau in zidurile de piatra ale prapastiei. Am inteles ca nu ii pot ajuta. Cine erau acei nenorociti? Cum au ajuns acolo? Mi s-a facut mila de ei. Si am auzit niste cuvinte aspre: „Acestia sunt cei cu pacat – perversii, pedofilii, violatorii, incestuosii, desfranatii, adulterii, depravatii. Acestea sunt viciile omenesti. Oamenii acestia nu au trecut examenul pamantesc”. Atunci mi-am dat seama si am inghetat. Dar de ce mi-au aratat aceste lucruri? M-am speriat si, tremurand de frica, am intrebat incet: „Dar eu?”. „Tu esti mai sus decat ei, caci nu ai cunoscut aceste vicii!”
(…) O usa s-a deschis pentru mine. M-am uitat si am vazut o masa lunga de sufragerie, la care sedea o femeie, iar langa ea se afla o ceasca goala. Aceasta, ca o nebuna, a luat ceasca si a ros-o, ca o fiara, dorind sa-si potoleasca, dupa cat se parea, foamea cumplita, dar nu s-a putut satura cu ea, deoarece era goala. In jurul gurii avea bube si insasi gura ei semana cu o lingura mare pe jumatate putrezita. „Aceasta in viata ei nu si-a refuzat nimic, cuvantul post nu l-a cunoscut, nici cuvantul infranare, desi era imposibil sa-si hraneasca acest trup prin munca ei. Si, iata, vesnic va linge. Nu a lasat in urma ei nici o binefacere: nimic nu ii ajungea.”
* (…) In camera urmatoare am vazut o femeie tanara, frumoasa, dar dintr-o data s-a invinetit si a inceput sa se umfle atat de tare incat a plesnit, iar stropii au ajuns pana la mine. Femeia a inceput sa verse cu putere. Se sufoca, iar din ochi ii curgeau lacrimi negre. „Aceasta este o clevetitoare si o intriganta…” Iar femeia parca se dilatase, dar a devenit iarasi subtire, invinetita, cu mult sange negru. Eu simteam deja frica omeneasca: parca fusesem uitata acolo.
* Imi doream foarte mult sa inchid ochii, sa uit de toate si nimic sa nu vad, nimic sa nu stiu, inaintea nimanui sa nu dau socoteala. Intelegeam deja cele traite, ma cutremuram, ma jeleam, ma ingrozeam, dar ma uitam…
* Intr-un cavou de granit am vazut niste oameni care ardeau. Dupa multimea capetelor mi-am dat seama ca sunt oameni. Insa erau urati si erau persecutati pana la starea de fiara. Lingeau peretii, podeaua si buzele lor sopteau: „Sa bem, sa bem, sa bem”. Setea ii chinuia intr-atat incat, dupa cat se parea, totul inlauntrul lor ardea. „Acestia sunt betivanii, care si-au vandut si si-au irosit sufletul, constiinta, rusinea, cinstea, legea si celelalte”.
* (…) Eu insami ma sufocam, pentru ca nu aveam destul aer. Uimita, speriata si fara aparare am incercat sa ma intorc, sa-mi acopar fata cu mainile, sa fug, sa strig dupa ajutor.
* (…) Deodata am simtit un ghiont puternic si am deschis ochii. Langa patul pe care zaceam statea in genunchi un barbat care ma lovea si cu glas tanguitor ma ruga: „Numai nu muriti!”. Eu am crezut ca am ajuns in rai si am intrebat: „Si dumneavoastra sunteti aici?”. Doctorul se afla aproape si a raspuns: „Dar unde trebuie sa fim? Iata, ai inviat – de acum vei trai mult timp!”.