In 1923, un om de stiinta rus a facut o descoperire incitanta. El a constatat ca radacinile unei plante pot stimula radacinile alteia apropiate, dar numai daca ambele plante se aflau in ghivece din sticla de cuart. Daca plantele erau in ghivece din sticla de siliciu, acest lucru nu se intampla.
Intrigat, a decis sa descopere care era diferenta dintre cele doua tipuri de ghivece. El a constatat ca factorul crucial parea sa fie ca siliciul filtra lumina ultravioleta, in vreme ce cuartul nu facea acest lucru. El a conchis ca una dintre plante emitea lumina in partea de ultraviolet a spectrului, iar mesajul era receptionat de plantele invecinate. El a devenit convins ca aceste radiatii au un efect asupra diviziunii celulare si din acest motiv le-a numit radiatii mitogene.
Dupa mai bine de 50 de ani, biofizicianul german Fritz-Albert Popp a citit despre cercetarile omului de stiinta rus si a decis sa afle mai multe despre acesti fotoni misteriosi. El stia ca intensitatea acestor fotoni era extrem de mica, circa 10-18% din intensitatea luminii vizibile. Ca sa studieze acest fenomen, el a construit un instrument numit multiplicator de fotoni. Acesta este atat de sensibil incat poate detecta lumina emisa de un licurici aflat la peste 15 km distanta. Popp a reusit sa arate ca, de fapt, aceasta energie electromagnetica este depozitata si emisa nu de celulele vii, ci mai exact de ADN-ul din celule. El a numit procesul „emisie biofotonica”, iar pe fotoni i-a denumit „biofotoni”. Rezultatele lui erau in concordanta cu banuiala cercetatorului rus, conform careia functia lor posibila era sa faciliteze anumite procese biologice cum ar fi mitoza (parte a procesului de diviziune celulara).
Celulele pielii sunt extrem de sensibile la radiatia ultravioleta. Stim cu totii cat de periculoasa este lumina solara atunci cand contine cantitati ridicate de radiatie ultravioleta. Intr-adevar, ultravioletele intense pot distruge complet celulele. Totusi, daca doar 1% din celule supravietuiesc, vatamarile produse pot fi recuperate intr-o singura zi prin iluminarea celulelor afectate folosind aceeasi lungime de unda a luminii, dar cu o intensitate mult mai slaba. Acest fenomen, numit fotoreparare, este in continuare o mare enigma pentru oamenii de stiinta.
Intrucat efecte similare au fost observate in interiorul corpului, un loc de obicei lipsit de orice forma de lumina externa, Popp a conchis ca trebuie sa existe o forma de lumina interna care sa inlesneasca efectul de fotoreparare. Mai mult, el sugereaza ca un bruiaj al acestei lumini interne este ceea ce produce cancerele.
In modelul propus de Popp, aceasta lumina interna are un caracter profund coerent, in multe privinte similar luminii laser. Aceasta creeaza un instrument eficient de comunicare intre celulele din interiorul corpului.

La un individ sanatos, biofotonii manifesta un mare grad de coerenta. Totusi, cand cineva este grav bolnav, ritmul natural se strica. Literalmente, luminile lor interne incep sa se stinga. Si reciproca e adevarata: uneori, prea multa coerenta sau ordine poate fi daunatoare. De exemplu, Popp a constatat ca indivizii care sufera de scleroza multipla au un nivel foarte ridicat de armonie fotonica ritmica. Este ca si cum corpul ar fi orbit de lumina si, prin urmare, incapabil sa reactioneze in mod corect in fata noilor probleme.