In multe culturi antice, exista credinta ca Dumnezeu se afla in interiorul nostru, si totusi acesta este adesea ultimul loc in care oamenii decid sa priveasca. Adevarul naturii noastre divine este in mod clar ilustrat intr-o legenda populara hindusa:
„La un moment dat, toti oamenii de pe pamant erau zei, dar ei au devenit atat de pacatosi si au abuzat atat de divinitate incat Brahma, zeul tuturor zeilor, a decis ca divinitatea trebuie sa-i fie luata omului si ascunsa intr-un loc unde sa n-o mai poata gasi niciodata. „O vom ingropa adanc in pamant”, spusera alti zei. „Nu”, a spus Brahma „pentru ca omul va sapa in pamant si o va gasi”. „Atunci o vom scufunda pe fundul oceanului”, spusera ei. „Nu”, a spus Brahma, „pentru ca omul va invata sa plonjeze si o va gasi si acolo”. „O vom ascunde pe cel mai inalt munte”, au spus ei. „Nu”, a spus Brahma „pentru ca intr-o zi omul va escalada fiecare munte de pe pamant si vor captura din nou divinitatea”. „Atunci noi nu stim unde s-o ascundem pentru ca ei sa n-o gaseasca”, spusera zeii cei mai putin importanti. „Va voi spune eu”, zise Brahma, „ascundeti-o in adancul omului insusi. El nu va gandi niciodata sa priveasca acolo”.
Si se pare ca si Biblia confirma aceeasi idee cand afirma: „Caci porunca aceasta care ti-o poruncesc eu astazi nu este neinteleasa de tine si nu este departe. Ea nu este in cer, ca sa zici: Cine se va sui pentru noi in cer, ca sa ne-o aduca si sa ne-o dea s-o auzim si s-o facem? Si nu este ea nici peste mare, ca sa zici: Cine se va duce pentru noi peste mare ca sa ne-o aduca, sa ne faca s-o auzim si s-o implinim? Ci cuvantul acesta este foarte aproape de tine; el este in gura ta si in inima ta, ca sa-l faci”. (Deuteronomul 30,11-14).