Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
Noi suntem moștenitorii latinității, strămoșii noștri au fost romanii și de aici ne spunem astăzi români. Suntem moștenitorii civilizației și democrației antice, ce-i drept păgâne, grecești, îmbrăcată în haină latină. Prin această filieră am moștenit întreaga spiritualitate a civilizației antice greco-latine, am moștenit inclusiv anumite idei privind structura de stat și împărțirea puterii în stat, adică esența democrației.
În anul 509 î.Hr., la Roma a fost înlăturat de la conducerea sa ultimul rege, numit Lucius Tarquinius Superbus. După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul Romei a votat ca niciodată să nu mai fie permisă domnia unui rege și a reformat Roma într-un guvern republican. Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majorității lumii mediteraneene și va supraviețui pentru următorii 500 de ani. Abia în anul 27 î.Hr. Octavianus Augustus a preluat Imperium consulare și a deținut practic puterea în 7 din cele 17 provincii ale statului roman, în celelalte zece continuând să dicteze Senatul. Din acel moment s-a folosit termenul de imperiu și de imperator, imperator în sensul militar și politic al cuvântului, întrucât Octavianus Augustus și moștenitorii săi erau aleși și proclamați tribuni și consuli ai Republicii Romane. În acest sens, noi, românii, am moștenit noțiunea de împărat și cuvântul domn („dominus” ca șef suprem al unei comunități de oameni liberi).
Republica Romană, cu sistemul ei specific de organizare în frunte cu un imperator, este moştenirea lăsată de strămoşii noştri. În Evul Mediu această anomalie a avut-o Polonia, care era condusă de un rege, dar se intitula republică. În acest sens, denumirea conducătorilor noștri nu a putut fi niciodată tradusă cum trebuie, nici în Occident și nici în limba slavonă. Ei s-au numit domni, dominus, cuvânt care astăzi are altă semnificație. Dominus se poate traduce prin împărat, domn, Dumnezeu, stăpân.

În Evul Mediu românesc, cel care era în fruntea statului era Domn, „din mila lui Dumnezeu”. Deci între el și Dumnezeu nu exista nimeni, ceea ce în Occident nu se întâmpla decât în cazul Papei, care „confecționa” după bunul plac împărații. Deci, în timp ce Papa ungea împărații „romani”, domnii noștri erau „din mila lui Dumnezeu”, ca și împărații Bizanțului. Domnul se identifica cu statul și cu totalitatea obștilor țărănești libere. Prin urmare, la noi a fost o societate de oameni liberi, de obști unite piramidal, în frunte cu un mare voievod, un mare conducător militar care în momentul în care a devenit independent față de vecini și-a spus domn / dominus – „din mila lui Dumnezeu și singur stăpânitor”.