„Ingerii cazuti” despre care vorbesc Evangheliile apocrife si despre care se pomeneste in mod vag in Geneza – fie ebraica fie crestina – se comportau nici mai mult nici mai putin la fel ca modernii „extraterestri rapitori”; de-a lungul veacurilor aceste figuri, pe cat de neobisnuite pe atat de carnale, au dobandit caractere satanice.
In mod obisnuit se crede ca ingerii cazuti si demonii ar fi unul si acelasi lucru. Fapt e ca aceste nume au fost folosite in mod frecvent in ultimele secole in literatura iudeo-crestina ca fiind sinonime. Si totusi rabinii din vechime si primii Parinti ai Bisericii credeau ca aceste fiinte erau niste entitati separate si bine distincte. Dupa toate probabilitatile, Origene, unul din Parintii Bisericii, a fost primul care a enuntat ipoteza caderii ingerilor, care s-ar fi petrecut mai inainte de aparitia pe scena a oamenilor, formuland parerea potrivit careia Satana i s-ar fi impotrivit lui Dumnezeu „inca de la inceputul inceputurilor”.
Odata cu Origene asistam la primele denaturari fie exegetice fie de traducere ale Noului Testament. Cei-Ce-Vegheaza – acesta fiind numele ingerilor cazuti insarcinati cu supravegherea Universului – au devenit atunci niste diavoli cu chip hidos (infatisati drept ingeri luminosi pana in secolul III dupa Hristos si mai apoi drept niste monstri inlantuiti si cu capul in jos); si s-a impus credinta cum ca, ei ar fi fost „cazuti” nu pentru ca avusesera legaturi neingaduite cu neamul omenesc, asa cum credeau primii Parinti, ci pentru ca se indepartasera de Dumnezeu in epoca precosmica.
Ideea lui Origene a fost raspandita de Sf. Augustin si a mai fost dezvoltata in acelasi timp ideea existentei unui infern ca taram al intunericului; viziune, aceasta, luata de la Iuda 6, care sustinea ca ingerii cazuti fusesera inchisi in „intuneric” (zophos, dar se referea la intunericul din lumea subpamanteana sau – asa cum se spune in cea de A Doua Epistola soborniceasca a lui Petru, 2,4 – la Tartarul paganilor). Si putin cate putin „stapanitorii cosmici ai acelui intuneric” (Epistola lui Pavel catre Efeseni, 6, 2, in traducere catolica, ce se deosebeste de cea protestanta), din ingeri prizonieri ai infernului ebraic au devenit stapani ai infernului crestin. Acesta din urma, plasmuit dupa chipul si asemanarea desertului palestinian al Gheenei, in care nu exista altceva decat „plans si scrasnet din dinti”, a fost mai apoi transformat intr-o vagauna a focului vesnic, expresie luata dintr-o fraza a lui Siracide (7,17) care ii condamna pe nelegiuiti sa fie lasati prada „focului dinlauntru si viermilor”. Dar in Biblie simbolul focului este bivalent: Iacob si Israel si toti cei scapati de foc devin la randul lor un foc (Abd 18), copartasi la focul divin.