Din cate stim astazi, teologia crestina se axa la inceputurile ei pe ideea de salvare a mortilor. Aceasta era, poate, tema ei principala. Coborarea post-mortem a lui Isus in lumea de dincolo contribuise – asa cum se credea – la realizarea acestui deziderat. Stim de asemenea ca o ramura recunoscuta a crestinismului timpuriu practica un ritual numit „botezul pentru morti“ (1 Corinteni, 15:29). Si cu toate ca nu mai stim ce anume presupunea el, putem admite ca avea legatura cu „salvarea mortilor”.
Textele gnostice descoperite in anii ’40 in Egipt sugereaza ca unele elemente ale Bisericii crestine de la inceputurile sale ii invatau pe adeptii lor cum sa-si „invie mortii” „privind in interior” si „batand in ei insisi”. Spre exemplu: „Deci, daca unul dintre voi are cunoastere (gnoza), el va primi ce-i al lui si-l va atrage catre sine… mistuind… moartea prin viata… invie-i pe cei ce doresc sa invie si trezeste-i pe cei care dorm” (Evanghelia Adevarului, 21:11-15; 25:15-19; 33:6-8). Sau „Aprindeti lumina din voi. N-o stingeti. Inviati-i pe cei morti, fiindca ei au trait si au murit pentru voi. Dati-le viata. Si vor trai din nou. Bateti in voi ca intr-o usa si mergeti pe voi ca pe un drum drept” (Invataturile Iui Silvanius, 107:14-33).
Ideile din aceste pasaje, acelea de „trezire a ce-i al sau“ si de „mistuire a mortii prin viata” prin „trezirea celor care dorm”, de „aprindere a luminii din voi” si de „batere in voi” sugereaza o stransa relatie cu punctul focal al teologiei crestine a inceputurilor, acela de salvare a mortilor. Dar aceste fragmente obscure, la fel ca misteriosul extras biblic in care salvarea mortilor este identificata prin ciudata expresie „botezul pentru morti”, par a sugera ca eforturile lui Iisus in lumea de dincolo nu au fost suficiente si ca, pe langa ele, mai este nevoie de ceva din partea celor vii pentru ca mortii sa fie cu adevarat „salvati”.
Cei aflati inca in viata trebuie sa duca la bun sfarsit o misiune si abia apoi mortii vor fi pe deplin „salvati”. Ce presupunea aceasta misiune? Ce era „botezul pentru morti”? Crestinismul conventional nu cunoaste raspunsurile la aceste intrebari.
Crestinismul nu cunoaste multe aspecte ale modelului vietii si mortii propovaduit de Iisus. Acest lucru nu ne impiedica sa-i pretuim invataturile, dar implica riscul pervertirii lor. Nicaieri nu sunt ele celebrate mai mult decat la inmormantari, cand mangaietoarele Lui promisiuni privind mantuirea si viata vesnica sunt scuturate de praf si ridicate la loc de cinste, pentru ca toata lumea sa le aprecieze, sperand ca astfel le va fi atenuata putin durerea celor indoliati. Dar scopul urmarit de Iisus nu a fost doar consolarea noastra in fata mortii, ci cucerirea ei, precum si ajutorarea noastra pentru a o cuceri si noi. Deosebirea dintre ceea ce credea El ca ne invata si ceea ce a considerat crestinismul ca ne-a invatat Iisus este ilustrata de o fraza pe care a rostit-o El si care nu este niciodata citata la ceremoniile funerare: „Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor.“ Aceste cuvinte care tradeaza, aparent, insensibilitate constituie un spin in coasta celor care oficiaza ceremoniile funebre, insa disconfortul si retinerea noastra de a le accepta nu trebuie sa ne indeparteze de spusele Lui, ci mai degraba sa ne indemne sa le studiem mai indeaproape.
De ce ar spune Isus asa ceva? Parca ar fi lasat de inteles ca viii nu trebuie sa-si ingroape mortii, insa aceasta interpretare a fost ignorata vreme de doua mii de ani. Cuvintele Lui au implicatii tulburatoare: ca cei care isi ingroapa mortii vor deveni si ei morti astfel si, prin extensie, ori ca viii care nu-si ingroapa mortii nu vor muri, ori ca viii care isi dezgroapa mortii nu vor mai muri.Care este sensul real? Poate ca ambele, insa Iisus nu se referea la trupurile fizice ale celor decedati, ci la mortii in sine. In crestinismul timpuriu exista o traditie si o practica fondata pe acest tel a exhumarii celor morti, pentru ca sufletele lor sa revina la viata! E posibil ca acele texte gnostice au o legatura directa cu indemnul Lui biblic ca mortii sa-si ingroape mortii, dar si cu misterioasa practica a „botezului pentru morti”.

A sustinut oare Iisus (asa cum afirmau gnosticii) ca este de datoria celor vii sa-si exhumeze propriile lor euri din vietile trecute privind in ei insisi, „batand in ei insisi” si primind ceea ce-i al lor – asa cum cer scripturile gnostice? Poate ca da. Aceasta sa fi fost stravechea practica a „botezului pentru morti”? Din nou, poate ca da. Ce stim astazi despre ea? Nu prea multe, insa stim cu certitudine ce nu era ea. Poate ca anticii incercau sa-si readuca la viata eurile din vietile trecute si sa le boteze cat timp ele sunt constiente din nou. Dar o asemenea practica nu ar fi „botez pentru morti”, ci mai degraba „botez al mortilor”. Aceasta este insa doar o chestiune de semantica. In orice caz, procesul de mai sus n-ar functiona, fiindca daca eul dintr-o viata trecuta ar putea reveni la starea de constienta deplina, redevenind aceeasi persoana care a fost in existenta anterioara, nu ar fi deloc mai dispus sa fie botezat acum decat a fost inainte.
Se pare deci ca citatul biblic indica in directia corecta. Incarnarea actuala, sinele viu astazi ar trebui sa fie si el constient, constituindu-se intr-un inlocuitor sau reprezentant al celui decedat, pentru a vorbi in numele lui si a face anumite alegeri pentru el. Pentru a boteza un eu dintr-o viata anterioara, sinele actual ar trebui sa intre in comuniune cu el, ambele unindu-se constient in cadrul aceleiasi minti astfel incat sa poata comunica si interactiona, si permitand in acest mod ca botezul eului actual si alegerile din viata actuala sa afecteze in mod direct sinele din viata trecuta.Prin urmare, crestinii gnostici credeau, se pare, ca primind botezul cei vii il puteau transmite tuturor eurilor din vietile anterioare, salvandu-si astfel fiinta integrala, de la un capat al istoriei la altul: „Mortii vor invia! …Gandurile celor mantuiti nu vor pieri… Oare ceea ce este al tau nu e la tine? Dar cata vreme esti in aceasta lume, de ce duci lipsa? Iata ce te-ai straduit din greu sa inveti… Nimic nu ne salveaza de lumea aceasta. Dar totul care suntem – suntem mantuiti. Am primit mantuirea de la un capat la altul. Asa sa gandim deci! Asa sa intelegem!” (Tratat despre inviere, 46:7-47:31).
Primii crestini considerau ca mantuirea primita de la Cristos era aidoma drojdiei: daca era introdusa in fiinta lor in orice moment, in oricare dintre incarnari, in cele din urma avea sa se raspandeasca in tot sinele lor, salvandu-le toate sufletele din vietile trecute: „Alta pilda le-a spus lor: Asemenea este imparatia cerurilor aluatului pe care, luandu-l, o femeie l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit toata”. (Evanghelia dupa Matei, 13:33).