Daca studiem cele mai vechi culturi umane, constatam ca de fiecare data oamenii din toate colturile lumii ajungeau la aceeasi concluzie bizara: faptul ca omul are doua suflete, care se scindeaza in momentul mortii. Dar unele dintre culturile mai sofisticate, de pilda cea egipteana si cea chineza, nu erau multumite cu aceasta concluzie, straduindu-se sa impiedice scindarea si depunand eforturi considerabile pentru a gasi o modalitate de a face asta. In aceste civilizatii constatam ca este mentionat ocazional un si mai misterios „al treilea suflet“ – un suflet care, daca ar fi fost identificat, ar fi facut posibila supravietuirea respectivei persoane, in integralitate, dincolo de moarte. Al treilea suflet era cheia vietii vesnice, dar si a unui nume vesnic – o identitate de sine etern coerenta.
Opiniile in privinta dobandirii acestui al treilea suflet erau diferite. Uneori parea a fi doar o problema de a-l gasi, ca si cand el ar fi existat tainic tot timpul, dar dintr-un motiv oarecare ar fi fost ascuns. Alteori se lasa de inteles ca al treilea suflet nu exista catusi de putin inainte ca persoana sa si-l creeze. In ambele variante, accesul la el era posibil printr-o unificare a celor doua suflete.
In Egipt, al treilea suflet datator de nemurire era numit akh si se considera ca poate fi creat prin unirea lui ba cu ka. Se credea ca unirea lor putea fi realizata ori inainte de moarte, ori dupa aceea. In China, al treilea suflet purta numele de „trup spiritual” sau „fetus imortal” si era format prin integrarea sufletelor hun si po. Spre deosebire de egipteni, chinezii credeau ca cele doua trebuie unite inainte de moarte.
Hawaiienii numeau al treilea suflet „sinele superior”, sau aumakua, considerand ca se formeaza prin unirea sufletelor uhane si unihipili. In Persia, integrarea post-mortem a sufletelor urwan si daena era considerata cheia unei vieti multumitoare dincolo de moarte, iar crestinii mandeeni credeau la fel cu privire la reunirea sufletului cu spiritul.
In intreaga lume antica, obtinerea celui de-al treilea suflet parea a fi unica modalitate recunoscuta de a atinge adevarata nemurire. Unirea celor doua suflete ale individului era considerata singura posibilitate de a supravietui intact dincolo de moarte. Lasand la o parte putinele traditii care credeau intr-un al treilea suflet, aproape toate culturile de pe glob pareau a considera de la sine inteles ca „eul cunoscut”, individul asa cum se cunoscuse el pe sine in viata (deci cu ambele sale suflete) era condamnat: in clipa mortii, sinele lui avea sa se dezintegreze si nimic nu putea impiedica asta. Acel sine cunoscut, acel tot, urma sa se piarda pentru totdeauna si omul nu putea face altceva decat sa incerce sa se consoleze cu faptul ca macar unele fragmente din el vor continua sa vietuiasca.
Dar egiptenii, chinezii, hawaiienii, persanii si mandeenii nu considerau ca acest lucru este suficient. Pentru ei, singura solutie acceptabila era nici mai mult, nici mai putin decat nemurirea sinelui personal. Ei voiau un nume vesnic. Iar daca problema era divizarea, considerau ei, atunci raspunsul trebuia sa fie unitatea. Din punctul lor de vedere, totul era alb sau negru, cat se poate de simplu. Pentru ei, cele doua suflete nu puteau avea decat doua tipuri de relatie: erau ori unite, ori divizate, iar moartea nu facea decat sa sublinieze acest lucru. Daca cele doua suflete ale individului erau unite inainte de decesul lui, aveau sa ramana unite si dupa aceea, iar persoana in cauza isi pastra caracterul integral. Daca insa cele doua suflete nu erau unite, daca individul era atat de nenorocos incat sa moara in vreme ce acestea erau divizate, indata ce paraseau trupul fizic ele urmau sa se desparta unul de altul. Anticii pareau a crede ca cel mai obisnuit tip de relatie intre cele doua suflete pe timpul vietii era divizarea; prin urmare, era de asteptat ca ele sa se desparta daca individul nu depunea eforturi speciale de prevenire a acestui fapt.