Imagine generata de Microsoft AI
În zilele noastre, vrăjitoria este considerată ca făcând parte din treapta cea mai de jos a speciei umane, în ce privește inteligența. Se poate ca în Evul Mediu vrăjitoarea să nu fi fost altceva decât o ghicitoare neînsemnată, al cărei rol era cu atât mai ușor cu cât ignoranța și credința celor din jurul ei erau nemărginite. În zilele noastre, o ghicitoare nu riscă decât o contravenție sau cel mult un doar penal pentru înşelătorie. Însă, în Evul Mediu, o vrăjitoare era arsă de vie, după chinuri îngrozitoare. Pentru a se expune unei asemenea pedepse, refuzând să aleagă o meserie mai puțin riscantă, trebuie să fi avut multă încredere în valoarea științei pe care o poseda. Știința aceasta exista. Dar nu era decât amintirea ștearsă a unei tradiții antice, din care vrăjitorii nu păstraseră decât semnele exterioare, formulele, practicile sugestiei și hipnotismului, pierzând în parte amintirea faptului științific real.
Ca întotdeauna, cunoștințele pe care le aveau, fuseseră transmise prin tradiție verbală și cu timpul amintirea lor s-a șters. Unul din cei mai mari doctori ai timpului, Paracelsus (din secolul al XVI-lea), ale cărui teorii au fost confirmate ulterior de mai multe descoperiri, a recunoscut că tot ceea ce a învăţat în medicină nu a provenit de la maeștrii săi, ci numai de la vrăjitori.
La sfârşitul Evului Mediu, locuitorii Spaniei erau ținuți într-o stare de continuă inferioritate intelectuală din cauza fanatismului Inchiziției. Dar printre ei, se menținea un element străin mult mai cultivat: arabii, care erau atunci în apogeul civilizației lor și singurii depozitari ai științei antichității. Arabii, până la sfârşitul veacului al XV-lea, stăpâneau sudul Spaniei.
Toledo, un oraş la sud de Madrid, al cărui nume se afla în foarte multe procese de vrăjitorie, a fost un centru de răspândire a magiei cu o reputație universală. Pentru a se iniția, veneau „vrăjitori” din toate colţurile Europei, iar aceştia erau formați din mauri instruiți sau evrei  savanți și prea puțin persecutați, fiindcă știau să se facă folositori finanțelor regale. Lecțiile le erau date în mare mister și discipolii nu erau admiși decât după formalități nenumărate. Magia și științele oculte le erau predate în același timp cu cunoștințe științifice foarte înaintate și foarte precise. Dar acestea erau tot atât de blestemate ca și cele dintâi.
Toate științele naturii erau atunci „fiice ale diavolului”, iar Inchiziția spunea clar că „o femeie care îndrăznește să vindece bolile cu ajutorul substanțelor veninoase, nu poate fi decât o vrăjitoare și din această cauză trebuie să fie arsă”. Erau buni, de asemenea, pentru rug şi cei care studiau anatomia corpului omenesc. Printre vrăjitori acesta erau un studiu foarte răspândit, deoarece aduceau la Sabbat cadavrele furate de prin cimitire.
Dar, cei mai blestemați dintre toți erau astronomii, dintre care cei mai mulți și cei mai însemnați au pierit pe rug, în flăcări. Astronomii erau în același timp astrologi și alchimiști. Şi, se ştie că alchimiştii aveau ca obiectiv transmutaţia metalelor în aur. De exemplu, alchimiştii Raymond Lulle și Nicolas Flamel au încercat și se pare că au reușit să obțină aur din mercur. Tot secretul transmutației se pare că este reprezentat în sculpturi, al căror sens trebuie să știi să-l interpretezi pe una din ușile catedralei Notre-Dame din Paris. Dar în ziua de azi nimeni nu mai este în stare să facă asemenea lecturi, a cărei predare n-a fost transmisă decât prin tradiție orală.
Astrologii, alchimiștii, vrăjitorii își însușiseră știința magiei / vrăjitoriei de la mauri. Dar chiar la apogeul acestei civilizații, cunoștințele oficiale ale acestora nu erau mai dezvoltate ca ale occidentalilor. Maeștrii necunoscuți, școlile ezoterice, de unde cunoșteau marile secrete, înaintea cruciadelor, știința dobândită din antichitate, sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese, se afla în mâinile califilor arabi, care, din Baghdad până în Spania culesese sau copiase tot ce se putuse salva din bibliotecile vechi, jefuite de barbari, după căderea Imperiului Roman. Dar a fost prea puțin. Ceea ce a ajuns până la noi, cu ajutorul arabilor, din civilizația romană, greacă și egipteană, e semnificativ în comparație cu ceea ce s-a pierdut pentru totdeauna.
Dar, avem câteva constatări ciudate. Mai întâi, cei dintâi savanți greci ale căror nume au ajuns până la noi, ca Thales sau Pitagora, ce au trăit acum 2.500 ani, și-au format instrucția în Egipt. Platon și alții au fost și ei inițiați de preoții egipteni. Dar, pentru motive ezoterice, ei păstrează pentru ei secretul destăinuirilor ce le-au fost făcute. Numai spre sfârșitul civilizației egiptene găsim documente precise asupra gradului de cunoștințe ale acelei epoci și ca urmare ale epocilor precedente. Ele ne dovedesc că științele precise au atins un nivel, care de atunci a scăzut în mod progresiv.
Vechii egipteni cunoşteau să măsoare exact lungimea anului pământesc, densitatea globului pământesc, lungimea parcursă de orbita sa în 24 ore, etc. În plus, ei măsurase, străbătuseră și cântărise globul nostru ca și cum l-ar fi ținut în palma lor, explorase spațiul, cunoscuse legile pe care noi le descoperim abia la 50 de secole după ei. De unde? Se prea poate ca în trecut să fi existat o civilizație superioară necunoscută. Poate că povestea Atlantidei, de care ne spunea Platon, a fost una adevărată şi că pe acest continent se dezvoltase civilizaţia avansată de care vorbeam mai sus.