Genial povestitor popular a mai fost Ion Creangă! Sub înfăţişarea lui de „om scurt, gros şi gras, cu figura şi părul castaniu blond, cu gâtul scurt apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele”, cum ni-l descrie Gheorghe Pann în ale sale „Amintiri de la Junimea”, Ion Creangă era şi un timid, pentru că în prima seară când a apărut la Junimea, în 1874, „la fiecare cinci minute își șterge sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, colorată”, ne spune acelaşi Pann. Probabil că tocmai această notă distinctivă a firii lui l-a apropiat de Eminescu şi explică prietenia fără seamăn care i-a legat pe amândoi toată viaţa…
Cu privire la prietenia celebră Eminescu – Creangă, tot de la Gheorghe Pann aflăm următoarele: „Îndată ce cunoscu pe Creangă, Eminescu se izolă cu totul, stând numai în tovărăşia lui Creangă. Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau ore, zile, nopţi întregi? Ei plecau amândoi şi se duceau pe la vreun cârciumar din Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale Iaşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede. Nu. Ei se puneau să trăiască viaţa care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Eră o plăcere pentru ei ca să se aşeze într-o odaie din fundul unei cârciumi, pe laviţe de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. Ei cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnaţi cu usturoi şi mai beau un pahar cu vin, stând toată noaptea, dacă cărciumarul le dădea voie”.
Ce vorbeau Eminescu şi Creangă între ei? De exemplu, Eminescu i-a mărturisit lui Vlahuţă că pe Creangă el l-a îndemnat să scrie. Când l-auzi, povestind cu farmecul lui deosebit de român sfătos comoara de basme şi întâmplări, Eminescu, îi zice, plin de entuziasm, după fiecare povestire: „- Scrie, măi tată Iancule, scrie tot ce-ai spus, s-o audă şi alţii, că e minunat de bine, îndemn, la care Creangă răspundea cu neîncredere”. „- Să scriu? Dar ce? Mă crezi aşă copil? Vrei să râdă boierii de mine?”