Anul 1814. Intreaga Europa era bantuita de razboaiele care nu mai conteneau. Orasul Schleswig din Danemarca vazuse cu durere retragerea trupelor ocrotitoare si populatia ramasa in voia sortii traia clipe de groaza, simtind apropierea dusmanilor. Rusii si suedezii erau aliati si in curand puhoiul cotropitor se va napusti si asupra acestui pasnic oras, ramas fara aparare.
La marginea orasului, tocmai la drumul mare era o casuta, in care toti ai casei erau in mare neliniste. Cu spaima zugravita pe fete si cu deznadejde in priviri, erau atenti la orice zgomot din afara. In mijlocul lor, batrana bunica, impovarata de ani si necazuri, cu ochii inlacrimati se ruga, graind: „O, Doamne Dumnezeule, numai catre Tine, imi indrept tot focul inimii mele. Tu ne esti sprijin si ajutor. Ca sa nu se apropie dusmanul de noi, inconjoara-ne, cu ziduri de aparare, Atotputernice!”
Alaturi de dansa, un tinerel de vreo 20 de ani, strain de cele sfinte, o priveste cu dispret, zicandu-i: „Hei, bunico draga, dusmanii se apropie de noi si Dumnezeul tau este departe foc. Chiar daca te-ar auzi acum – ceea ce este imposibil – cum crezi ca ar putea cineva, asa la repezeala, sa-ti inalte ziduri de aparare in jurul casei?!”
„Dragul meu, raspunse batrana cu blandete, credinta mea e neclintita. Dumnezeu poate sa ne inconjoare chiar cu ziduri, daca asa va fi voia Lui Sfanta. Lui ma voi ruga neincetat.”
Dar iata, vuiet, larma, zgomote, cantece, strigate si urlete se aud dinafara. Navalitorii, indarjiti de asprimea razboiului, de foame si frig, patrund prin case cu salbaticie. Dar netulburata, batranica cu credinta se ruga mai departe. Dupa cum credinta ei infruntase batjocura tanarului sau nepot, asa de neclintita era si acum, cand groaza domnea in jur.
Vazand cu spaima cum se apropia zgomotul infricosator al dusmanilor, tanarul nepot se apropie de bunica lui si o ruga sa taca, ca nu cumva dusmanii, atrasi de cuvintele rugaciunii pe care batrana le rostea cu voce tare, sa patrunda si in casa lor. Dar batrana nu-l auzea, ci mai fierbinte si mai staruitor se ruga: „… cu ziduri de aparare ne inconjoara pe noi, Doamne!”

Un fapt extraordinar se petrecu; de dimineata si pana seara tarziu, armata dusmana trecu necontenit prin fata micii casute, fara ca vreun picior de dusman sa-i fi trecut pragul. Afara viscolea. Batrana zise catre ai casei intr-un tarziu: „Trageti oblonul, copii, si odihniti-va, iar eu voi veghea mai departe in rugaciune”. Afara se auzeau ropote de cai, zgomote de arme, strigate, tipete. In casele vecine patrundeau zeci de inamici care devastau, loveau, raneau si raspandeau teama si groaza, in randul celor pasnici.
Cat e noaptea de lunga batrana si-a zis fara intrerupere rugaciunea ei: „Cu zid de aparare, ne inconjoara, Doamne…” Pe afara de mult orice zgomot a amutit. Zorile zilei patrund, ca o raza de nadejde intr-un suflet chinuit. Batrana, dupa ce isi incheie rugaciunea cu cateva cuvinte de multumire catre Domnul, trimite pe nepotul sau sa vada ce-or mai fi facand bietii lor vecini.
Baiatul trase usa, caci in afara nici ca se putea deschide, caci zapada troienita se inalta ca de doi metri in jurul casei. Toata familia privea uluita troienele de zapada din jurul casei. Nepotul striga uimit si el de ceea ce se intamplase: „Bunico draga, uita-te bine, caci iata in jurul casei noastre, cu adevarat se afla un zid de aparare. Bunul Dumnezeu, ti-a ascultat rugaciunea si a facut cu noi o minune.”
„Da, zise batrana, palida de atata priveghere de o noapte intreaga, dar fericita ca Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a ocrotit pe toti ai ei, intr-adevar Dumnezeu cu ziduri de aparare ne-a inconjurat.”