Dintr-o carte a celebrului cercetător ufologic Von Daniken aflăm următoarea povestire care sună ca un basm: în 1938, arheologul chinez Chi Pu Tei a descoperit nişte morminte dispuse în linie în peşterile din munţii Baian Kara Ula, în regiunea de frontieră cu Tibetul. El a găsit nişte schelete mici, ale unor fiinţe cu constituţii delicate, dar cu nişte capete mari. Pe pereţii peşterilor el a descoperit picturi care reprezentau fiinţe cu căşti rotunde. De asemenea, erau scrijelite şi Soarele, Luna şi stelele, unite cu linii punctate.
Chi Pu Tei şi asistenţii lui au reuşit – şi asta este marea lor senzaţie – să recupereze 716 discuri de granit, groase de 2 cm, asemănătoare cu nişte discuri long play. Aceste discuri de piatră aveau o gaură centrală, de la care pornea o inscripţie dublu spiralată către marginile discului. Arheologii chinezi ştiau că în acea regiune deşertică locuiseră pe vremuri triburile Dropa şi Ham. Iar antropologii spun că aceste triburi de munte ar fi fost mici de statură, cu o medie de numai 1,60 metri.
Savanţii nu puteau clasifica craniile înalte şi largi ale micilor schelete drept Dropa sau Ham. Nici cu cea mai mare bunăvoinţă de pe lume. Atunci când şi-a publicat teoria, în 1940, Chi Pu Tei a fost întâmpinat cu batjocuri. El afirma că populaţiile Dropa şi Ham trebuie să fi fost o specie stinsă de maimuţe de munte.
Dar atunci, de unde veneau discurile de piatră? Să presupunem că le-au făcut maimuţele? După părerea lui Chi Pu Tei, acestea au fost puse în peşteri de către oamenii unei culturi ulterioare. Din acest punct de vedere, teoria lui e mai degrabă ridicolă. Cine a mai auzit de morminte dispuse la rând, făcute de maimuţe?
Timp de 20 de ani, cercetătorii s-au străduit să rezolve enigma discurilor de piatră. Abia în 1962, profesorul Tsum Um Nui, de la Academia de Studii Preistorice, a reuşit să descifreze parţial inscripţiile gravate. Povestea descifrată era atât de uluitoare, încât, la început, Academia de Studii Preistorice i-a interzis categoric lui Tsum Um Nui să-şi facă publice cercetările.
Însă, Tsum Um Nui a fost un tip foarte încăpăţânat; el a continuat să lucreze cu înverşunare. Şi a reuşit să demonstreze fără dubii că inscripţiile nu erau o farsă făcută de cine ştie ce autoritate în scrieri preistorice. În cooperare cu geologii, el a demonstrat că discurile de piatră au o mare concentraţie de cobalt şi de alte metale. Fizicienii au descoperit că toate cele 716 discuri aveau un înalt ritm de vibraţie, ceea ce i-a dus la concluzia că fuseseră expuse cândva la tensiuni foarte mari.
Erau deja 4 savanţi care susţineau teoria lui Tsum Um Nui. În 1963, acesta s-a hotărât să publice, în ciuda reticenţei Academiei. Se pare că un filolog rus, dr. Viaceslav Zaiţev, a publicat câteva extrase din povestea discurilor de piatră în revista „Sputnik”. Povestea spune că acum 12.000 de ani, un grup de fiinţe din altă lume s-a prăbuşit pe Terra. Aeronavele lor nu mai aveau destulă putere ca să părăsească Pământul nostru; fuseseră distruse în munţii îndepărtaţi şi inaccesibili. Nu aveau nici mijloace, nici materiale să construiască o altă aeronavă. Iar toate acestea ar fi fost scrise pe discurile de piatră.
Fiinţele acestea, care se prăbuşiseră pe Pământ, încercaseră să se împrietenească cu locuitorii munţilor, dar fuseseră vânate şi omorâte. Povestea se termină aproape textual aşa: „Bărbaţi, femei şi copii s-au ascuns în peşteri până la apusul soarelui. Apoi ei au crezut semnele şi au văzut că ceilalţi au venit de data asta cu intenţii paşnice”. Cam aşa se termină.
Există ceva care să confirme acest conţinut al discurilor de piatră? Mai întâi, mormintele dispuse în rând şi discurile însele. Şi mai sunt legendele chinezeşti, cele din regiunea Baian Kara Ula, care spun că în trecut au sosit din nori nişte fiinţe micuţe, subţirele şi galbene. Mitul spune în continuare că străinii au fost ocoliţi de către tribul Dropa, din cauza urâţeniei lor. Au fost omorâţi de oameni „pe calea cea mai rapidă”.
Povestea aceasta conţine prea multe fapte care nu pot fi potrivite în cronologia atât de greu construită a arheologiei şi antropologiei. Autorităţi care dau mare importanţă reputaţiei lor în lumea ştiinţifică ar trebui să abandoneze o mare parte din propriile lor teorii, dacă vor să ia în serios lucrurile din Baian Kara Ula.