În ziua de astăzi, marea majoritate a filozofilor sunt adepţii naturalismului, adică ideea că nu există zei, spirite sau alte lucruri transcendentale. Cu toate acestea, filozoful canadian Bruce Gordon susține că fizica cuantică nu numai că indică sfârșitul naturalismului, dar indică și existența unei minți transcendente.
Faptul că particula elementară, în funcţie de prezenţa unui observator, poate fi şi undă şi particulă de sine stătătoare (deci are două stări), demonstrează că nu există o realitate materială substanțială, independentă de măsurare, conectată cauzal, la nivel microfizic. De asemenea, inseparabilitatea cuantică (adică stările cuantice ale mai multor particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele, indiferent de distanţa la care se află) implică faptul că particulele cuantice au probabilitate zero de a exista în orice regiune spațială delimitată, indiferent cât de mare ar fi. Aşadar, fizica cuantică ne spune că nu există o bază în realitatea neobservată (independentă de minte).
În timp ce „marea cuantică” stă la baza realității noastre experiențiale, niciuna dintre componentele matematico-structurale ale funcțiilor de undă cuantice care interacționează nu sunt reale din punct de vedere material. Ele sunt abstracții matematice, o arhitectură informațională goală și doar cantitativă. Realitatea noastră experiențială se bazează pe un construct cuantic-informațional care nu este substanțial material.
Ca o observație finală care ar trebui să pună capăt doctrinei naturalismului, e interesant de remarcat că sinele nostru conștient nu se află în suprapunere, ci mai degrabă observă realitatea. Lumea experienței noastre nu este substanţială. Viața noastră mentală transcende realitatea cuantică. Această realitate ne este dată nouă și nu este produsă de propria noastră conștiință; ea este pur și simplu fenomenologică – nu merge mai departe decât posibilitățile perceptuale ale celor cinci simţuri ale noastre.
În mod clar, naturalismul este inadecvat: nu poate satisface cele spuse mai sus. O explicație finală adecvată trebuie să se încheie cu ceva care transcende realitatea și are existența de sine stătătoare ca esență.
Concluzia este evidentă: trebuie să existe o ființă transcendentă, independentă, a cărei existență se explică prin intrinsicitatea ei. Această ființă este unică, nu doar pentru că două sau mai multe ființe necesare este exagerat, ci pentru că dependența lor reciprocă ar crea o contingență inexplicabilă. În plus, întrucât spațiul-timp și masa-energie sunt fenomene contingente, această ființă transcendentă trebuie să fie necorporală. Aceasta înseamnă că terenul necesar pentru realitatea fenomenologică a experienței noastre este o minte transcendentă, omniscientă.