Undeva la marginea Baraganului se afla satul Parepa. Ar fi fost si astazi un sat anonim, daca nu s-ar fi nascut aici, pe 22 septembrie 1923, o femeie pe nume Maria Petre, ce si-a capatat renumele de „Fecioara de la Parepa”.
Fata i-a impresionat de mica pe parinti prin evlavia ei cu totul deosebita, dublata de blandete si de o iubire aparte pentru orice om, animal sau planta creata de Dumnezeu. Nimeni n-a vazut-o vreodata certandu-se cu cineva, dojenind o vita sau un caine, rupand o floare! Dar satenii n-aveau de unde sa stie ca toate aceste semne prevesteau intamplari incredibile.
Joi, 29 august 1935, la sarbatoarea „Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul”, in zi mare de post, cand Maria nu implinise 12 ani, ea a avut o revelatie coplesitoare. Iata ce a povestit mai tarziu fetita:
„Se facuse amiaza si ma aflam pe camp, in apropierea lacului. Mi s-a parut ca imi vine setea si am pornit spre fantana, ca sa beau apa. Deodata, am vazut pe cer un nor, ca un val urias de vata, ce se indrepta spre mine. In acea clipa, m-am speriat si am luat-o la fuga, dar norul s-a apropiat vertiginos, parca lasandu-se asupra mea. De teama, am cazut in genunchi, am inceput sa ma inchin si mi-am plecat privirile in iarba. Dupa ce a trecut prima spaima, am indraznit sa ridic capul. Atunci mi s-a aratat o vedenie de o frumusete supraomeneasca. Norul devenise ca un tunel infipt in cer si era plin de ingeri. Multimea lor era atat de mare, incat ii vedeam insiruiti, unul dupa altul, tot mai sus, de-a lungul intregii sale inaltimi ametitoare. Ingerii din varful tunelului pareau atat de departe, ca se zareau ca niste fluturi stralucitori… Mirosea aidoma unei adieri de Rai si auzeam cantari minunate, de necuprins in cuvintele povestirii.
Acolo, sus, la capatul tunelului, a aparut ceva asemanator unei raze de soare ceresti. In lumina aceea am vazut numai o jumatate din fata unui barbat, cu un ochi mare si albastru, de o limpezime fara margini. Era o jumatate de chip ce raspandea o coplesitoare blandete. Am privit totul, uluita, cateva clipe, ramanand in genunchi. Eram fericita si speriata, dar am inceput sa plang.
Deodata, am auzit un glas cald, care parca facea sa vibreze aerul de o iubire nesfarsita. Acea voce m-a mangaiat, invelindu-ma in caldura sa: .”

Fetita a simtit o mana nevazuta care ii atingea crestetul capului, iar din acea clipa i-a disparut teama. Abia atunci a zarit lumea care incepuse sa se adune in jurul ei… Crezand ca i s-a facut rau din cauza caldurii, cateva femei aflate pe camp au incercat sa se apropie, dar o putere nevazuta, ca un curent electric, le oprea la cativa metri departare, astfel incat nu reuseau sa o atinga pe Mariuca. Cutremurate de emotie, tarancile o priveau si o ascultau pe fetita, in timp ce statea de vorba cu Cineva din cer, in chip supranatural.
Conform celor povestite mai tarziu de Maria Petre, Chipul din Cer i-a spus ca a fost aleasa pentru sfanta misiune de a fi un exemplu al credintei adevarate, ca sa ii intoarca pe oameni de la calea pierzaniei. Apoi, Cel de Sus i-a incredintat darul prezicerii si darul vindecarii.
„Dumnezeu mi-a spus sa ma intorc acasa, dar mi-a cerut sa revin in acel loc, singura, putin mai tarziu. Apoi am inceput sa ma dezmeticesc, iar lumea din jur s-a apropiat de mine, cu dragoste si curiozitate, intrebandu-ma ce se intamplase. Spre seara, am dat ascultare vocii care imi vorbise si m-am intors in acelasi loc, iar cerurile s-au deschis din nou. Cel de Sus a rostit: (…)
In cele din urma, Cel de Sus mi-a vorbit astfel: