În cursul săpăturilor arheologice efectuate la Vidra, lângă Bucureşti, între anii 1931-1935, a fost descoperit un artefact uluitor: „Zeiţa”. Descoperită într-un tell (movilă artificială), ea este o creaţie a omului neolitic unică în lume, aparţinând culturii Gumelniţa (2000-1700 î.Hr.), şi putând fi astfel datată cu aproximaţie în jurul anului 1900 î.Hr. „Zeiţa” a fost descoperită într-un complex de figurine antropomorfe şi zoomorfe, iar înfăţişarea ei ne-ar putea duce cu gândul la epoca matriarhatului, cu atât mai mult cu cât destule altele dintre statuetele de la Vidra sunt feminine.
Înalt de 42,5 cm, vasul acesta rotofei şi delicat din pământ ars, pare un elogiu al feminităţii fecunde şi al germinaţiei nesfârşite, pe care omul neolitic a încercat să le simbolizeze. Întruchipat cu excepţională forţă expresivă, vasul va fi reprezentând o divinitate feminină, căci pare a fi fost aşezat într-un sanctuar, arheologii descoperind alături şi alte figurine, ca şi un pandantiv de aur. S-ar fi depus astfel în el felurite ofrande întru slava zeităţii materne, podoabele din preajmă amintind obiceiul oamenilor străvechi de aici de a înzestra cu daruri imaginile unor divinităţi, spre a le stimula imaginarele lor elanuri protectoare.
Atitudinea „zeiţei” o mai intâlnim şi la figurinele preistorice din pământ ars sau din marmură, descoperite în insulele şi pe coastele Mării Egee, ori în Creta; ea aminteşte şi de unele vase antropomorfice găsite la Cucuteni, în Moldova, ori în Tesalia sau de cele folosite de vechii egipteni în cultul morţilor.
„Zeiţa de la Vidra” reprezintă un unicat ce atestă forţa de exprimarea şi interpretare artistică extraordinară a oamenilor ce au trăit în vremuri imemoriale pe aceste locuri, un moment însemnat al gândirii şi artei umane. Ea este un monument al civilizaţiilor străvechi şi al rodniciei excepţionale a pământurilor de aici, al darurilor expresive deosebite ale locuitorilor săi. Inciziile sugestive de pe întregul corp al „zeiţei” accentuează şi mai mult graţia şi generozitatea formelor – fiind un semn al observaţiei îndelungate, al liniştii lăuntrice şi al fineţei.