Într-o carte din anul 1925, scrisă de Leadbeater şi intitulată „Maeştrii şi calea”, ni se vorbeşte despre un fenomen care era organizat anual în India, la fiecare sfârşit al lunii mai, în ziua cu Lună plină. Martor a fost preotul catolic care a scris cartea respectivă.
În momentul culminant al festivităţii budiste apărea în văzduh o entitate înalt superioară, care se spunea că era Buddha: în acele momente, apariţia sa umplea cerul de lumina stranie a aurei corpului său eteric, aură care se extinde peste un kilometru, şi deasupra colinelor din jur!
Se spune că nu numai sufletele umane ajunse la nivele foarte înalte ale evoluţiei lor spirituale pot obţine treptat astfel de corpuri eterate imense. Literatura iniţiatică veche vorbeşte despre fiinţe inteligente invizibile, care nu se încarnează – Devaşii – care ajung să obţină treptat astfel de corpuri imense. În Occident, această categorie de fiinţe, întru totul deosebită de restul entităţilor nevăzute, a primit numele de „îngeri”. Autorul englez A. E. Powell a prezentat astfel fiinţele respective: „Devaşii aparţin unei evoluţii distincte faţă de cea a omenirii, ocupând un rang pe care îl putem considera ca fiind imediat superior celui al umanităţii. Corpurile eterice ale devaşilor sunt mai fluide decât cele ale oamenilor; acestea sunt capabile să se dilate şi să se contracte în proporţii mult mai mari. Forma conţinută în aura unui deva este mult mai puţin definită decât la om, însă aproape întotdeauna e o formă umană. Devaşii apar de obicei ca fiinţe umane de o talie gigantică. Fluctuaţiile în volumul aurei unui deva sunt într-atât de mari încât, de exemplu, a fost văzută aura unuia dintre aceştia cum a crescut de la un diametru de circa 100 metri, la mai mult de 3 kilometri în diametru”.