Catarismul este o doctrină creștină apărută în Evul Mediu (secolul al X-lea), în sud-vestul Franţei, în Munţii Pirinei. Catarismul avea puternice influențe gnostice, ce ducea la extrem doctrina celor două principii, Binele și Răul. Principiul central al catarilor afirma că ei trebuie să rămână absolut puri, neîntinaţi de lumea păcătoasă. Ei renunţau de bunăvoie la posesiunile materiale şi depuneau jurăminte stricte de castitate.
Catarii nu aveau biserici din piatră sau lemn şi respingeau sistemul de tip sacramental care făcea din Biserică unicul intermediar între Dumnezeu şi oameni. „Noi preţuim virginitatea mai presus decât orice altceva”, spunea un membru. „Nu ne culcăm cu soţiile noastre, ci le iubim ca pe nişte surori. Nu mâncăm niciodată carne. Toate posesiunile noastre sunt deţinute în comun”.  Aveau o singură rugăciune, Tatăl Nostru, iar ritualul lor iniţiatic era un fel de adio spus lumii rele şi păcătoase. De asemenea, primeau cu inima deschisă martiriul. Învăţăturile lor susţineau că lumea este un loc malefic, ceea ce sugerează că, la fel ca gnosticii înaintea lor, şi ei se aflau sub influenţa unei filozofii orientale ce detesta lumea şi îndrăgea moartea.
În anul 1208, papa Inocenţiu al III-lea a ordonat organizarea unei cruciade împotriva catarilor. Sosind în oraşul Beziers, cruciaţii au cerut să le fie predaţi cei peste 500 de catari ce locuiau acolo. Când localnicii au refuzat, toţi, câteva mii de suflete, au fost masacraţi. Iar când unul dintre soldaţi l-a întrebat pe legatul papal, Arnaud-Amaury, cum îi vor deosebi pe catari de restul populaţiei, se spune că omul Bisericii ar fi răspuns cu o frază ce a rămas în istorie: „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va şti pe ai săi!”