De-a lungul timpului, tot felul de exploratori, geografi, istorici şi scriitori au vorbit despre existenţa unor tuneluri subterane şi submarine antice, care, în trecutul îndepărtat al omenirii, ar fi unit continentele Terrei, nu numai pe uscat, ci și sub apă. Cât adevăr există în aceste relatări?
Când filozoful grec Platon (427 î.Hr. – 347 î.Hr.) și-a prezentat povestea captivantă despre legenda Atlantidei, povestea sa a făcut furori la vremea aceea. Iată însă un paragraf din celebrele sale dialoguri: „Pornind din mare, au săpat un canal lat de trei sute de picioare, adâncime de o sută și o prelungire de cincizeci de stadii până la inelul exterior și acolo au făcut accesul mării în canal ca într-un port, deschizând o gură pentru ca în mare să poată intra nave mai mari”. Textul este mai mult decât evocator, făcând aluzie la construcții subterane ce ieşeau din mare. Deși cuvântul „tunel” nu este menționat în scrierile lui Platon, nu este foarte greu de imaginat existenţa acestuia. Este poate unul dintre cele mai importante indicii date de Platon despre acel oraș misterios – capitala Atlantidei, ce ar putea avea legătură cu zona din jurul Strâmtorii Gilbratarului.
Şi astfel, ajungem la vechiul vis de a uni Spania și Marocul prin Strâmtoarea Gibraltar printr-un tunel subacvatic artificial, încă nerealizat la ora actuală. Cu toate acestea, unele zvonuri susțin că există un pasaj secret care leagă ambele meleaguri. Potrivit cercetătorului american Jonathan Gray, accesul la tunelul foarte vechi care ar lega Spania de Maroc ar fi păzit de autorităţile britanice (care deţin Gilbratarul).
Harold Wilkins, în lucrarea „Misterele Americii de Sud antice” (1946) ne spune următoarele: „O tradiție a vechii Asiei este că vechii atlanți aveau o rețea de tuneluri și pasaje labirintice, care se întindeau în toate direcțiile, în vremurile în care pământul lor făcea punte, între pământul dispărut și Africa, pe de o parte, și vechea Brazilie”.
În 1940, renumitul explorator, arheolog și antropolog francez, Marcel Homet (1897-1982), a efectuat o expediție memorabilă în interiorul Braziliei. Treizeci şi doi de ani mai târziu, în cartea sa din 1972, „Copiii Soarelui”, Homet povesteşte cum a întâlnit un trib local, Macuschi, de la care a aflat despre o zeitate străveche, Mekonen, descrisă drept „regele din vremea Potopului”, care ar fi condus un oraş dispărut „prin galerii subacvatice” şi care anterior ar fi legat insulele din Oceanul Atlantic de America de Sud. Homet susţine că ar fi găsit mormântul acestui suveran antic, publicând o fotografie (vedeţi mai jos) unde se poate vedea un dolmen, simbolizând Pământul, sculptat în formă de broască ţestoasă. Mormântul lui are inscripții nedescifrate încă.

În cartea sa din 1984, „Lumea pierdută a lui Agartha”, misteriosul scriitor englez Allec Maclellan, despre care există foarte puține informații, vorbeşte despre tuneluri subterane enigmatice, care traversează nu doar pământul, ci şi apele mărilor şi oceanelor. Potrivit lui Maclellan, unul dintre acele tuneluri, situat în punctul său cel mai nordic al Pământului, traversează sub strâmtoarea Bering în Rusia. În sudul extrem, se pierde în Brazilia și, de acolo, traversează ceea ce a fost fost Atlantida pentru a apărea în Africa. În sprijinul tezei sale Maclellan citează lucrarea impresionantă a lui Harold Bayley, „Anglia arhaică” (1919), al cărui studiu impresionant despre preistoria Marii Britanii precum și explorările sale mondiale, conține date foarte revelatoare.
Despre Africa, Bayley explică următoarele: „Existența drumurilor subterane nu pare a fi neobișnuită în Africa, deoarece căpitanul Grant, care l-a însoțit pe căpitanul Speke atunci când a explorat izvorul Nilului, ne povestește despre un tunel colosal săpat sub râul Kaoma. Grant l-a întrebat pe ghidul său natal dacă a văzut ceva asemănător în aceste zone, iar ghidul a răspuns: „Țara asta îmi amintește de ceea ce am văzut în țara de sud Tanganyika”. El a descris un tunel sau o potecă subterană sub un alt râu numit și Kaoma, un tunel atât de întins încât o căruţă îl putea traversa din zori până la miezul nopții. Se spunea că era atât de înalt, încât, fiind călare pe o cămilă nu puteai să-i atingi vârful. Înăuntru tunelului creștea stuf înalt de grosimea unui baston; drumul era acoperit cu pietricele albe și era atât de lat – 400 de metri – încât se vedea destul de bine înăuntru când îl traversai. Stâncile păreau să fi fost plasate prin mijloace artificiale”.
În 1976, în Golful Guanabara, situat în largul coastei Rio de Janeiro (Brazilia), au fost găsite o serie de relicve imposibile, fiind recuperate 200 de amfore romane în stare perfectă. Descoperirea a făcut furori, atrăgând nu numai atenția, ci și controverse datorită implicațiilor sale istorice. Romanii antici în America de Sud!? Nimeni nu a crezut, iar problema a fost redusă la tăcere de oficialităţi. Cum au ajuns romanii până acolo acum 2 milenii? Oare tot printr-un tunel subacvatic situat în Oceanul Atlantic?
Acum, să vorbim puţin despre orașul misterios Nan Madol, care se află în mijlocul Oceanului Pacific, la peste 1.000 km de cea mai apropiată coastă. Este o metropolă construită în mijlocul nicăieri. Există câteva aspecte inexplicabile ale acestui oraș misterios care îi lasă perplecşi pe cercetători. Zidurile lui Nan Madol încep să iasă de sub ocean, iar unele dintre blocurile folosite cântăresc până la 40 de tone. Este imposibil să construiești ziduri din fundul oceanului. Prin urmare, Nan Madol trebuie să fi fost mai înalt decât oceanul când a fost construit. În cartea sa „Civilizaţii pierdute”, publicată în 2019, scriitorul spaniol Rafael Berenguer scrie: „Nan Madol ar fi punctul de intrare în regatul scufundat Kanimeiso, sau „orașul nimănui”, deoarece miturile susțin că nu ar avea origini umane”. Într-un alt pasaj al cărții sale, Berenguer face aluzie la existența unei rețele extinse de tuneluri, despre care se crede că se extinde din subsolul insulei prin ocean. În 2004, un explorator rus, pe nume Andrei Marevich, a călătorit la Nan Madol şi a constatat că existe nişte tuneluri care continuau sub coasta adâncă, ale cărei galerii sunt inundate de mare.
Marele cercetător spaniol Andreas Faber-Kaiser, care a vizitat splendidele ruine în anii ’70 – ’80 a reuşit să afle că misterioșii constructori au ajuns la Nan Madol venind din America de Sud. Poate că au folosit un misterios tunel submarin, care trece și pe enigmatica Insula Paștelui (aflată şi ea în Oceanul Pacific).
Dar oare chiar există aceste tuneluri maritime care unesc continente? Dacă da, ce rase necunoscute ar fi putut realiza aceste lucrări minunate de inginerie sofisticată? Mai avem un drum lung de parcurs până vom afla adevărul.