Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Precum se ştie, Marele Sfinx de la Giza este o statuie gigantică din calcar, înfățișând un leu cu cap de om. Statuia face parte din ansamblul monumentelor de pe platoul Giza, fiind situat la vest de fluviul Nil. Chipul Sfinxului este considerat a-l reprezenta pe faraonul Khafra.
Însă, înainte ca egiptenii antici să realizeze Marele Sfinx din Giza, forțele naturale ar fi putut ajuta la sculptarea monumentului emblematic dintr-o singură masă de calcar – spune un nou studiu ştiinţific, publicat în revista „Physical Review Fluids”. Experimentele de dinamică a fluidelor dezvăluie că forma „leului înclinat” a structurii ar fi putut fi sculptată nu de mâini umane, ci de forţa vântului.
Astfel, se revine la teoria că formațiuni asemănătoare Sfinxului pot apărea din eroziune. Încă din anii 1950, s-a sugerat că trupul imensului monument ar fi fost afectat de apele din antichitate. Deși există suficiente dovezi pentru a nu ignora posibilitatea ca ploile sau inundațiile să fie responsabile, alți experți au sugerat că vântul – deși mai puțin puternic – ar fi putut „sculpta” forma generală. Această idee datează de la începutul anilor 1980, fiind impusă de un fost geolog NASA pe nume Farouk El-Baz. El spunea următoarele: „Este posibil ca inginerii antici să fi ales să remodeleze capul Sfinxului după imaginea regelui lor. I-au dat și un corp convingător, asemănător unui leu, inspirat de formele pe care le-au întâlnit în deșert. Pentru a face acest lucru, au trebuit să sape un șanț în jurul proeminenței naturale”.
Revenind la studiul actual, autorul lui, Ristroph și colegii săi, au luat un material (care conține un amestec de bucăți moi și dure) pe care le-au pus în fluxuri de apă ce curg rapid, pentru a reproduce forța vântului şi a observa ce forme pot apărea. Formele rezultate seamănă cu „yardang-uri” – bucăți contorsionate de piatră văzute în multe regiuni deșertice, unde vânturile aduc nisip pentru a-l arunca peste orice obstacol. În final, această acţiune poate modela chiar și cele mai dure și mai masive formațiuni de rocă în structuri întortocheate.
Colțurile, curbele și texturile neregulate ale yardang-urilor apar printr-o combinație dată de puterea vântului, unghiul și frecvența, precum și compoziția pietrei: părțile mai moi ale stâncii se erodează mai întâi, lăsând părțile mai dure cu formă aleatorie expuse, pentru a devia vântul.
În cazul Sfinxului, spun cercetătorii, intensificările mai rapide ale vântului au fost canalizate de „capul” și „labele” structurii (care sunt mai dure) pentru a lovi cea mai adâncă parte sculptată a monolitului de calcar – „gâtul” – înainte ca fluxurile de aer să se despartă pentru a curge în jurul umerilor Sfinxului.
Eroziunea Sfinxului continuă și astăzi. Oricum, dacă anticii și-ar fi construit monumentele în formă de cub sau dreptunghi, ele ar fi fost șterse de ravagiile eroziunii eoliene cu mult timp în urmă.
Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): articolul ştiinţific „Sculpting the Sphinx” / journals.aps.org