Toata lumea ar dori sa creada ca rasul ii e „propriu numai omului”, dupa cum afirmau vechii scriitori. El, insa, poate contribui decisiv si la starea noastra de sanatate. Cei care au adus primii clovni in slujba celor mai grav bolnavi copii n-au fost niste nebuni, ci profesori din spitale. De asemenea, ne-am putea aminti ca Henri Bergson, laureat al Premiului Nobel pentru literatura in 1927, eminent filosof, n-a ezitat sa consacre o carte intreaga studiului mecanismelor rasului, in opera sa „Rasul“, aparuta in 1900. Din partea lui, Sigmund Freud va scruta atent „raporturile dintre vorba de spirit si subconstient”, pentru a gasi in ele manifestari ale subconstientului. Si nu numai civilizatia occidentala atribuie o asemenea importanta rasului. In Extremul Orient, calitatea principala a unui bun actor este aceea de a sti sa rada. Prin urmare, nu e nimic nou in a constata ca rasul e nu numai important, ci si foarte bun pentru sanatate. Diferenta, in zilele noastre, este aceea ca acum stim cu precizie de ce.
In anii 70, rasul a devenit un subiect de cercetare foarte serios in cateva mari laboratoare. Incepand din acea epoca, cercetatorii au facut numeroase descoperiri dintre cele mai surprinzatoare. Un specialist in neurologie si imunologie, Lee Berk, aflat la originea multor lucrari pe aceasta tema, insista in mod special asupra cautionarii stiintifice a tot ceea ce ne declanseaza muschii zigomatici. Dupa opinia lui si a confratilor sai, rasul este antistresant. Trebuie sa stiti ca stresul elibereaza hormoni care, pe cai foarte complexe, au un efect vizibil imediat, ca adrenalina care accelereaza ritmul cardiac (ceea ce poate fi un aspect pozitiv, pentru a reactiona in cazuri de urgenta), dar pot actiona si indirect, scazandu-ne mijloacele de aparare imunitara. Or, rasul permite sa se reduca producerea acestor hormoni „negativi”. Mai mult, el ne inmulteste anticorpii si globulele albe, care urmaresc microbii si virusii. Se constata, in special, ca dupa ce am ras bine, creste prezenta imuno-globulinei A in mucoasele nasului si ale cailor respiratorii – adica, pe tot traseul principal de invazie a bolilor.
De asemenea, rasul are o actiune pozitiva asupra fluiditatii sangelui, dilatand vasele sangvine, precum si asupra oxigenarii, din moment ce atunci cand radem consumam de patru-cinci ori mai mult aer decat in mod normal. In plus, produce o destindere musculara si o stare de bine. Nimic surprinzator in toate acestea, de vreme ce rasul activeaza productia de endorfine, acele „droguri” naturale care calmeaza durerea si dau o senzatie de fericire.
Am putea insira in continuare numeroasele binefaceri ale ilaritatii. Problema cu rasul este aceea ca nu ne putem multumi sa luam la cunostinta din carti, si ca nimeni, pana in prezent, nu stie sa-l injecteze sau sa-l prepare sub forma de pastile. Mai rau! Toate studiile arta ca, la nivel colectiv, radem mai putin decat in trecut. Societatea moderna are tendinta de a-i face pe oameni la fel de zambitori ca usile inchisorilor. E de ajuns sa luati metroul, pentru a va convinge. De altfel, se estimeaza ca omul contemporan rade de doua-trei ori mai putin decat cel din anii ’50.
Un alt studiu, realizat cu privire la toate virtutile atribuite marii distractii, ne da fiori reci. Cata vreme un copil poate sa rada chiar si de patru sute de ori pe zi, noi, adultii cei tristi, ne multumim, in cel mai bun caz, cu cincisprezece accese de veselie. Dupa cum ar putea sa spuna un umorist, va veti mira, dupa asta, ca cei care mor primii sunt mai degraba batranii. Si asta pentru ca multi uita faptul ca nu radem pentru ca suntem fericiti, ci suntem fericiti pentru ca radem.