Conform obisnuitei sale prudente in procesele de beatificare si canonizare, Biserica Catolica a decis ca levitatiile trebuie sa fie excluse de pe lista miracolelor cerute pentru canonizare. Este o decizie prudenta, pentru ca fenomenul mentionat nu este nicidecum un atribut exclusiv al catolicilor.
Printre misticii si ascetii altor religii, intalnim unele cazuri de levitatie. Un exemplu este cel al faimosului sfant si martir sufist Al-Hallach, care a fost vazut de multe ori in levitatie in timpul extazelor sale, asa cum a declarat un martor al acuzarii in fata tribunalului musulman care l-a condamnat pe Al-Hallach la moarte pentru erezie.
Dar cele mai multe levitatii le gasim in India si Tibet, inca in secolul I, marele initiat grec Apollonios din Tyana si discipolul sau Damis sustineau ca, in timpul calatoriei lor in Orient, ii vazusera pe cativa brahmani indieni in levitatie. In biografia marelui yoghin tibetan Milarepa, se sustine ca el a ajuns la aceasta abilitate dupa ce a meditat intens asupra celui de-al treilea ochi al sau sau Ajna Chakra. Apoi a zburat peste campul pe care un vecin de-al lui din copilarie il ara impreuna cu fiul sau.
Atat hinduismul, cat si budismul, avertizeaza ca aceia care acorda atentie ori incearca sa ajunga la puteri extraordinare precum levitatia se abat de la calea dezvoltarii psihice care duce la iluminare. Aceeasi atitudine critica o intalnim si fata de stradania de a obtine puteri psihice cum este cea a levitatiei, manifestata de misticii cei mai diferiti, inclusiv unii care concurea crestinismul primitiv, precum Iamblichos.
In cartea sa despre cultele egiptene ale misterelor, acesta ne avertizeaza in legatura cu anumite manifestari psihice cu ar fi cea de a te inalta fizic la cer. Totusi, odata servitorii lui au povestit discipolilor acestui filosof neoplatonic ca il vazusera adesea „ridicandu-se de la pamant la o inaltime de mai mult de zece brate. Cand acestia l-au rugat sa le faca o demonstratie, Iamblichos le-a raspuns razand ca ii pacalise. Totusi, intr-o scrisoare adresata discipolului sau Porfir, vorbea de persoane care s-au inaltat in aer si se plangea ca, pe cat de ignorant si imbecil este un tanar, pe atat de liber se manifesta la el aceasta putere divina.
Dispretul pe care il arata fata de levitatie nu pare sa excluda faptul ca aceasta ar fi un produs derivat al practicilor ezoterice transmise de-a lungul secolelor de initiatii in vechile Mistere, din care facea parte chiar el. Cunoastem un episod ce pare sa confirme aceasta ipoteza. Teodoret si Sfantul Grigore din Nisa relateaza ca, in timpul initierii lor in misteriile Dianei, in Efes, imparatul Iulian s-a ridicat de la pamant „dand ocoluri cu tot mai mare iuteala, dupa care profesorul sau il apuca de par si il tara dupa el. Profesorul sau nu era altul decat ascetul Maximus, unul dintre discipolii preferati ai lui Iamblichos.

De asemenea, exista informatii ca levitatia, departe de a fi un atribut exclusiv al sfintilor crestini, este un fenomen frecvent in randul unora dintre cei mai mari rivali ai acestora. Este cazul gnosticului Simon Magul, succesor al unei scoli ocultiste situate in Samaria, pe care Sfantul Petru l-a facut sa cada la pamant atunci cand acest taumaturg a facut o demonstratie a puterilor sale si s-a ridicat de la pamant in fata lui Nero si a poporului roman. Aceasta relatare, precum si altele similare fac ca destui teologi sa atribuie insusi diavolului levitatiile care ies din strictul context catolic. De aceea, nu trebuie sa ne mire ca exista multe descrieri de zboruri fizice in procesele de vrajitorie, zboruri pe care antropologii cei mai indrazneti le-ar interpreta azi drept continuarea milenarelor traditii si practici samanice.