In 1961, o doamna pe nume Joyce Donoghue a primit o reteta cu niste sedative noi pentru baietelul ei de 3 ani. Medicul de familie o asigurase ca pilulele, recent aparute pe piata, nu erau periculoase. Medicamentul nu i-a folosit baiatului, asa ca a ramas undeva in sertarul unui dulap.
Cateva luni mai tarziu, insarcinata fiind, femeia a cautat in dulap in timpul unei nopti fara somn. A vazut sedativele si a decis ca, daca ele nu prezentasera niciun pericol pentru fiul ei, trebuiau sa fie bune si pentru ea. Iata cum relateaza ea ce s-a intamplat apoi:
Mi-am umplut un pahar cu apa, si eram gata sa inghit doua tablete cand o voce – din interior – a rostit cat se poate de calm: „N-au fost prescrise pentru tine, deci nu le lua”. Era o voce plina de autoritate. Am aruncat medicamentul si mi-am facut o bautura fierbinte.
Trei luni mai tarziu, s-a raspandit vestea despre thalidomida si despre cum ingerarea ei provocase nasterea unor copii fara maini si fara picioare. Cutiuta din dulapul femeii continea una dintre variantele comerciale ale thalidomidei. Copilul pe care l-a nascut atunci a devenit ulterior pictor. Asa cum spunea mama lui: „As fi putut sa-i distrug viitorul si sa-l condamn la o existenta fara maini”.
Cum a fost posibil ca aceasta voce – chiar si daca am considera-o o proiectie a subconstientului ei – sa stie ceva despre care nici macar oamenii de stiinta nu stiau inca? Daca acceptam teoria universurilor paralele, vedem ca interventia „vocii” a schimbat total viata bebelusului. Intr-un univers, viitorului tanar i-ar fi fost foarte greu sa devina pictor, in timp ce in universul mamei sale el a avut maini pentru a-si valorifica talentul. Subconstientul femeii a stiut foarte bine ce facea.