In valoare absoluta, negrul, culoare contrara albului, este egalul acestuia. Ca si albul, el se poate situa la cele doua extremitati ale gamei cromatice, ca limita fie a culorilor calde, fie a celor reci; dupa cum este mat sau stralucitor, el devine absenta sau suma a celorlalte culori, negare sau sinteza a lor.
Simbolic, negrul este inteles cel mai adesea sub aspectul sau rece, negativ. Articulare a oricarei culori, el este asociat intunecimilor primordiale, nediferentierii originare. In acest sens, el aminteste de semnificatia albului neutru, a albului vid, si serveste drept suport unor reprezentari simbolice analoage – de pilda, caii mortii sunt cand albi, cand negri.
Plasat astfel dedesubtul lumii, negrul exprima pasivitatea absoluta, starea de moarte deplina si invarianta, dintre cele doua nopti albe in care, pe margini, se face trecerea de la noapte la zi si de la zi la noapte. Negrul este asadar o culoare de doliu – si nu ca albul, ci intr-un mod mult mai coplesitor. Doliul alb are in el ceva mesianic. El indica o absenta temporara, o lipsa provizorie. Albul este culoarea de doliu a regilor si a zeilor ce trebuie, si urmeaza, sa renasca: formula Regele a murit! Traiasca regele! se potriveste curtii regale franceze, unde se purta doliu alb. Despre doliul negru, in schimb, se poate spune ca este doliul fara speranta. Ca un nimic fara posibilitati, ca un nimic mort dupa ce a murit soarele, ca o tacere vesnica, fara viitor, fara macar speranta vreunui viitor – astfel rasuna, inlauntru, negrul. Doliul negru inseamna pierderea definitiva, prabusirea pe vecie in neant.
In zoroastrism, primii oameni, inselati de Ahriman, se invesmanteaza in negru atunci cand sunt izgoniti din rai. Culoare a osandei, negrul devine si culoarea renuntarii la desertaciunea lumii; de aici, mantiile negre ce constituie o proclamare a credintei in crestinism si islamism. In Egipt, hieroglifa femeii ce ramane vaduva pana la moarte era porumbelul negru. Acest porumbel negru poate fi considerat ca erotismul frustrat, negarea vietii.
In limbaj heraldic, culoarea neagra se numeste sabie, ceea ce exprima afinitatile ei cu pamantul sterp – reprezentat indeobste prin ocru galben, care poate fi si el un substitut al negrului: aceeasi culoare galbena ca pamantul sau nisipul reprezinta, pentru anumite popoare amerindiene, ca si pentru tibetani, nordul rece si hibernal. Culoarea sabie inseamna prudenta, intelepciune si neclintire in vremuri de restriste. Acelasi simbolism pare a se regasi si in celebrul vers din Cantarea Cantarilor (1,4): „Neagra sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasa”, vers care, potrivit exegetilor Vechiului Testament, este simbolul unei mari incercari.
Negru va deveni in gandirea misticilor musulmani lumina dumnezeiasca prin excelenta. Intemeietorul ordinului dervisilor rotitori compara etapele mersului launtric spre beatitudine al sufistului cu o scara cromatica. Aceasta porneste de la alb (care intruchipeaza Cartea Legii coranice, valoarea de pornire, pasiva, caci precede angajarea dervisului pe calea desavarsirii) si ajunge la negru trecand prin rosu: acest negru este culoarea absoluta, deplinatatea tuturor celorlalte culori pe care misticul urca, intocmai ca pe niste trepte, pana la stadiul suprem al extazului, cand Dumnezeirea i se arata, orbindu-l cu stralucirea ei. Si aici, negrul stralucitor este identic cu albul stralucitor. Fara indoiala ca la fel poate fi interpretata piatra – si ea neagra si stralucitoare – de la Mecca.

In Extremul Orient, dualitatea negru alb este, in general, dualitatea umbra-lumina, noapte-zi, ignoranta-cunoastere, yin-yang, Pamant-Cer. Shiva este alb, iar Vishnu este negru, lucru pe care textele il explica prin interdependenta contrariilor, dar mai cu seama prin faptul ca manifestarea exterioara a principiului alb apare neagra si viceversa, dupa cum este rasturnata prin reflectarea sa in oglinda Apelor. Negrul este, in general, culoarea Substantei universale (Prakriti), a acelei materia prima, a nediferentierii primordiale, a haosului originar, a apelor inferioare, a nordului, a mortii.
Din punctul de vedere al analizei psihologice, in visele de zi sau de noapte, ca si in perceptiile sensibile din starea de veghe, negrul este considerat ca absenta oricarei culori, ca absenta a luminii. Negrul absoarbe lumina si nu-i mai ingaduie sa iasa. El evoca, inainte de orice, haosul, neantul, cerul nocturn, intunericul terestru al noptii, raul, angoasa, tristetea, inconstienta si Moartea. Dar negru este si pamantul fertil, receptacul al cuvintelor din Evanghelie daca samanta nu va muri, pamantul cu mormintele din el, devenit astfel salasul mortilor si pregatind renasterea acestora. Iata de ce vechile ceremonii ale cultului lui Pluto, zeul Infernului, cuprindeau jertfe de animale negre, impodobite cu panglici de aceeasi culoare. Aceste jertfe nu puteau avea loc decat pe intuneric, iar capul victimei trebuia tinut intors spre pamant. Negrul reaminteste si adancimile abisale (Pe o mare fara fund, pe o noapte fara luna); de aceea, anticii ii jertfeau lui Neptun tauri negri.
Ca evocare a neantului si haosului, adica a confuziei si dezordinii, negrul inseamna intunericul originilor; el precede creatia, in toate religiile. Pentru Biblie, inainte de a fi lumina, pamantul era netocmit si gol, (si) intuneric era deasupra adancului.
Pentru mitologia greco-latina, starea primordiala a lumii era Haosul. Din Haos s-a nascut Noaptea, care l-a luat de barbat pe fratele ei, Erebus; ei au avut un fiu, Vazduhul sau Eterul. Astfel, din Noapte si Haos incepe sa apara lumina creatiei, Eterul. Intre timp insa, Noaptea zamislise Somnul, Moartea si toate nenorocirile lumii – saracia, boala, batranetea si asa mai departe. Totusi, in ciuda nelinistii starnite de bezna, grecii numeau Noaptea Euphrone, adica Maica ce da sfat bun. Si noi spunem noaptea e un sfetnic bun.
Daca negrul se leaga de ideea de Rau, adica de tot ceea ce impiedica sau intarzie planul de evolutie voit de Dumnezeire, e pentru ca negrul evoca ceea ce hindusii numesc Ignoranta, umbra lui Jung, diabolicul Sarpe-balaur mitologic, pe care trebuie sa-l biruim in noi insine pentru a ne asigura propria prefacere, dar care ne tradeaza intruna. Astfel, in citeva icoane – foarte rare – din evul mediu, tradatorul Iuda apare cu o aureola neagra. Acest negru asociat Raului si Inconstientei se regaseste in expresii de tipul: a-si face ganduri negre, a i se face negru dinaintea ochilor, un om negru la suflet, un roman negru. Iar daca turpitudinile si pizma noastra se proiecteaza asupra cuiva, se spune ca-i facem zile negre persoanei respective.
Negrul, in calitate de culoare ce marcheaza melancolia, pesimismul, jalea sau nenorocirea, apare la tot pasul in vorbirea noastra de fiecare zi: ni se intampla sa vedem lucrurile in negru, ne vin idei negre, vorbim de un umor negru. Scolarii din Anglia numesc Black Monday (Lunea neagra) ziua reinceperii cursurilor, iar Romanii marcau cu o piatra neagra zilele nefaste. Culoarea neagra evoca moartea, fie in hainele de doliu, fie in vesmintele preotesti purtate la slujbele de pomenire a mortilor sau din Vinerea Mare.
In sfarsit, negrul se adauga culorilor diavolesti, evocand, laolalta cu rosul, materia ce arde. Satana este numit Printul intunericului, iar Iisus, cand este ispitit de diavol, este uneori reprezentat negru, acoperit parca de valul negru al ispitei.