Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
În starea de veghe, timpul pare a fi inflexibil. Noi vedem în noţiunea de timp o barieră insurmontabilă, un factor de ordine şi stabilitate. „Acum” se separă de „înainte” şi „înapoi”.
Fireşte, acest lucru nu mai este valabil pentru starea conştiinţei din timpul somnului, a transei, a influenţei exercitate de narcotice sau în cazul unor anumite afecţiuni psihice. În astfel de condiţii, timpul devine altfel. De exemplu, în Uniunea Sovietică, A. A. Leonov şi V.I. Lebedev au studiat semnificaţia timpului, din viaţa celor cu afecţiuni psihice. O pacientă făcea următoarea remarcă în legătură cu dilatarea timpului: „Totul pare mort. Întreaga lume e liniştită. Eu ştiu că limba ceasului vostru se mişcă. Însă, există doar aparenţa că totul s-ar mişca. În ceea ce mă priveşte, voi veniţi din altă lume”.
Această percepere a expirării scurgerii timpului ce se manifestă, în mod diferit, în conştiinţa pacientei respective intrau în coliziune cu aparent normalele şi „sănătoasele” percepţii ale timpului şi, în consecinţă, toate acestea conduc, în mod inevitabil, la un dezechilibru al personalităţii persoanei în cauză. Conştiinţa umană ajunge să fie puternic stresată de aprecierile controversate asupra scurgerii timpului.
Altfel se petrec lucrurile în timpul visului, când conştiinţa noastră cotidiană se reduce la nivelul de „flacără de veghe”, iar inconştientul este activ complet. În această situaţie de manifestare liberă a conştiinţei noastre, nu se mai repetă confruntarea cu realitatea noastră temporală, pe care o percepeam noi în starea de veghe.