Icoana nu este legata de arta portretului: daca exista vreo asemanare, aceasta este numai de natura ideala, in masura in care Imaginea face parte din Realitatea divina pe care este harazita s-o exprime. Caci icoana este inainte de toate reprezentare – in limitele inerente incapacitatii fundamentale de a traduce adecvat divinul – a Realitatii transcendente si suport al meditatiei: ea tinde sa fixeze mintea asupra imaginii care, la randul ei, o trimite mai departe, concentrand-o asupra Realitatii pe care o simbolizeaza.
Icoana este indeobste recunoscuta ca nefiind facuta de mana omeneasca (acheiropoietos), ceea ce inlatura orice idee de reprezentare vadita sensibila. Daca imaginea Fecioarei este atribuita Sfantului Luca, in schimb Mandilionul este de origine miraculoasa; imaginea lui Buddha a fost proiectata de el insusi asupra panzei sau rezulta din releveul umbrei sale aparute pe sol. Toate icoanele ulterioare sunt reproducerea unor prototipuri supranaturale, efectuate in conditii riguros pregatite si respectand canoane precise.
Desigur, icoana lui Hristos este despartita de modelul sau divin. Icoana lui Buddha nu este decat o reflectare iluzorie, un artificiu (upaya); dar icoana lui Hristos se impartaseste totodata din natura Modelului sau si-i prelungeste intruparea, iar icoana lui Buddha permite sesizarea Realitatii supraformale pe care o evoca in chip iluzoriu. Este consecinta Legamantului dintai al lui Boddhisattva de-a ramane pe pamant pana la mantuirea ultimei fiinte. Acest dublu aspect lamureste de ce, daca dupa Jodo, chipul Preafericitului este un mijloc de a accede la har si chiar la mantuire, el poate de asemenea servi la a aprinde focul, daca iti este frig. Un apolog Zen considera ca nu este un sacrilegiu sa folosesti in felul acesta statuile sfintilor.
Icoana nu este un scop in sine, dar este intotdeauna un mijloc. Este, se spune, o fereastra deschisa intre pamant si cer, dar in ambele sensuri. Fondul aurit al icoanei bizantine – precum si aurariile care impodobesc chipul lui Buddha sunt, la propriu vorbind, insasi lumina cereasca, lumina Transfigurarii. Fixate, asa cum le aflam in Grecia, pe iconostas, icoanele se afla la limita dintre lumea senzoriala si lumea spirituala: ele sunt reflectarea celei de-a doua in prima, dar si calea de acces de la prima la a doua.