Aţi auzit vreodată de „Sărmanul Klopstock”? A fost pseudonimul literar al lui P. Mihăescu, magistrat, dar care, în timpul liber, a scris mai multe opere literare. Cea mai cunoscută este „Feciorul lui Nenea Tache Vamesul” (vol.I-III, 1932-1943), în care este descrisă mahalaua bucureşteană, într-un limbaj plin de umor şi caricatură, dar şi de vulgarităţi. Însă, era un dulce București, cu periferia, cu mahalagiii, cu livezile și cu viile lui.
Totuşi, peste numele lui „Sărmanul Klopstock” plutea un ciudat mister: puţini oameni ştiau cine este. El era un Charlie Chaplin în dimensiuni mari – cu pălărie de pai, lavalieră şi galoşi peste ghete, însurat cu o femeie frumoasă, mai tânără cu 20 de ani decât el, Mimi, care a murit totuşi în 1943, lăsându-l neconsolat. Îi vizita zilnic mormântul şi pusese pe piatra funerară inscripţia: „Aşteaptă-mă că vin”.
Scriitorul îşi pierde casa astfel (redau un fragment din amintirile lui Ion Larion Postolache, care se întâlneşte pe 1 decembrie 1948 cu Sărmanul Klopstock):
Nevastă-mea, pe care am adorat-o, după o viață întreagă de trăit împreună, se îmbolnăvește de cancer. Eu eram disperat, alergam după doctori și medicamente sperând s-o salvez. Mi se rupea inima văzând cât suferă. Într-o zi, pe patul de moarte, mă roagă să-i fac act de proprietate pe numele ei, ca fiind numai ea singură proprietară. Ce mi-am spus? Capriciu de muribund, și i-am făcut actul pe care mi l-a cerut. Ea, fără să-mi spună nimic, face un act prin care lasă unor nepoți ai ei casa a cărei proprietară devenise, şi moare în curând. Imediat după moartea ei, se deschide succesiunea și eu sunt somat să părăsesc casa.
Urmează procesul care se tărăgănează ani de zile și până la urmă, după ce m-am judecat și la casație, datorită unor avocați nedemni, m-am trezit evacuat din căsuța mea. Pierdusem procesul datorită unor manevre abile.
Mă întorceam de la tribunal hotărât să ajung acasă și să mă spânzur. Cel puțin să mă aibă pe conștiință, canaliile! Stam în tramvai, amărât, când lângă mine a apărut doamna Bârsan, îngerul meu păzitor. Ce i s-o fi părut, că numai ce văd că mă întreabă: „- Domnule, ce aveți, vă e rău? Sunteți bolnav?” I-am spus cine sunt, ce mi s-a întâmplat și ce aveam de gând să fac. A coborât la stația mea și m-a însoțit până acasă. „- Casa mea din care eram alungat datorită unei vipere pe care am răsfățat-o toată viața!” „- Acum, domnule Klopstock, vă rog să veniți la noi acasă, să vă cunoască și bărbatul meu și să vă mutați la noi. Avem o cameră frumoasă pe care v-o punem la dispoziție și de aici încolo sunteți musafirul, nostru”.
Găzduit de o doamnă miloasă într-o casă cu o singură încăpere, Sărmanul Klopstock şi-a petrecut ultimii ani în singurătate, rar vizitat de cineva. Suferea de orbul găinilor, adică nu vedea seara. Fost o viață grefier de tribunal, a murit la 71 de ani (în 1954), lăsând executori testamentari pe Eduard Sbiera şi Perpessicius.